1 Mai - Amintiri din comunism

     Se pare ca primavara se instaleaza cat mai confortabil si alunga frigul de afara pas cu pas, spre bucuria noastra. Chiar daca inca ploua destul de des si aerul noptii este inca racoros, natura minunata ne imbie cu prospetimea ei, asa ca deja ne gandim la picnicuri. Luna aprilie este pe sfarsite, deci peste o saptamana va fi 1 Mai, ziua in care toata Romania, cu mic, cu mare isi ia gratarelul, patura si mingea... si merge la picnic.
     Nu stiu cum sunteti voi, insa eu cu atata drag imi amintesc cum mergeam cand eram mica la astfel de picnicuri. Era ziua in care ne intalneam in fata scarii de la bloc cu vecini, cunostinte, prieteni... si mergeam  "la padure", asa ziceam noi la Cluj.
     Pe atunci aproape toata lumea avea Dacia. Asa ca ne inghesuiam cu totii in masini, ca sa incapa si cei care nu aveau masina si porneam la drum cu entuziasm de parca destinatia finala erau Insulele Maldive. Uneori aflam ca trebuie sa mergem pe jos... asa ca faceam sport la modul serios. Cand drumul era prea greu si piciorusele noastre de copii oboseau, ne purtau tatii nostri "dupa gat", va mai amintiti? La voi nu era asa?  De 1 Mai era ceva deosebit, pentru ca puteau toti care aveau masini sa circule cu ele, deoarece, daca va amintiti, in restul anulul masinile circulau duminica astfel: o duminica circulau masinile cu numar par, iar cealalta duminica cele cu numar impar. Vai, ce grozavie! Desi, copil fiind, nu-mi dadeam seama de monstruozitatea cu care stirbeau libertatea si democratia omului. In fine, aceasta este o alta discutie, asa ca sa trecem mai departe.
     Deci, fie dupa o portie sanatoasa de mers pe jos, fie dupa un drum cu masina, ajungeam in sfarsit "la padure" si parintii cautau locul perfect; cu totii ne uitam la minunatia naturii de parca am fi cautat un colt de Rai. Nu alegeam orice fel de loc: trebuia sa fie si umbra, si soare, sa fie aproape de izvor, sa fie si aproape de parau, sa fie iarba nici prea mare, nici prea mica... Si cand intr-un final ajungeam toti la un rezultat comun, ne instalam cu bucurie. Ne apucam toti de scos lucruri din Daciile noastre: scaune si mese pliante, paturi, mingi, gratare... de parca era un fel de  expozitie-concurs. Noi copiii eram atat de nerabdatori sa incepem distractia cu mingea, sa auzim sfaraitul carnii pe gratar, sa mergem dupa apa la izvor, sa mergem la cules de ghiocei in inima padurii... totul era fascinant pentru noi. Eram fericiti. Ne bucuram de tot ce ne inconjura.
     Dupa o portie buna de joaca, ne confectionam noi sau tatii nostri, in functie de varsta fiecaruia, frigarui din bete gasite la marginea padurii. Cand se facea focul aveam si noi voie sa punem slanina pe frigaruie si sa ne prajim o mica portie pe care in zilele noastre nici un nutritionist nu ar recomanda-o. Dar, va asigur, niciodata nu pateam nimic!!! Acea mica portie de slanina prajita pe frigaruie era cea mai buna! Era mai buna deat orice gratar care vena mai tarziu. Si asa cum ne-o pregateam noi, poate mai arsa, poate mai neprajita, poate mai crocanta sau nu... era portia noastra si era cea mai buna.
     Apoi ne puneam toti la masa: pe scaune, scaunele, patura si oriunde aveam loc ca sa mancam gratare si cartofi pai. Dupa masa aveam prajitura facuta de mama si suc; la noi tin minte ca tata ne aducea sticle mici de Cola si Pepsi, uau! Era o minunatie sa avem asa ceva pe vremea cand intrai in Alimentara si gaseai o vanzatoare care avea sa-ti ofere doar doua produse.
     Dupa ce terminam de mancat, mai aveam timp de o mica excursie... mie tare imi placea cand mergeam departe in padure sa culegem ghiocei. Parca am fi cautat o comoara, atat era de fascinant pentru noi ca si copii. Ne intorceam la parinti si ofeream cu bucurie si cu o oarecare mandrie buchetelele noastre de flori. Cateodata ne asezam in iarba si impreuna cu mamicile faceam coronite din papadii. Multe lucruri care astazi par a fi banale... pentru noi, copiii de atunci erau frumoase...
     Uneori eram nevoiti sa strangem repede lucrurile si sa ne adapostim de  ploaie, iar cand se oprea ne instalam iar la picnic.
     Incet incet se racea afara, caci venea seara. Vedeam oamenii cum merg spre case si ne adunam si noi lucrurile ca sa ne indreptam spre casa. Cam asta era la noi... de 1 Mai... Acestea sunt lucrurile care mi-au ramas in mintea mea. Amintiri...
     Ce fac eu pentru copiii nostri? Incerc sa-i fac sa aprecieze si lucrurile pe care le apreciam noi odinioara... Ii las cat mai mult in curte ca sa se joace mult. Prefer decat sa stea la TV sau la computer (ceea ce mi-ar fi extrem de usor), sa-i trimit afara la joaca, chiar daca a doua varianta imi aduce muulte haine murdare.
     Ma bucur sa-i vad ca se joaca, ma bucur sa-i vad ca se rostogolesc pe iarba verde, ma bucur sa-i vad ca apreciaza o floare care a inflorit, ma bucur sa-i vad altfel decat generatia de azi care au numai roboti, lupte, computer si jocuri in cap. Cata bucurie pentru mine ca mama sa-mi vad unul din baieti, Darius, cel mijlociu, sarind in sus de bucurie ca a rasarit o brandusa in iarba din curte. Uneori ii vad asezati strategic pe toti trei pe banca, asteptand sa mearga soarele la culcare, apreciind astfel apusul minunat.
     Noi asa vrem sa ne crestem copiii... si fiecare alege pentru el si pentru ai lui...

oana p.