Jurnal de mulțumire - fila nr.5

O zi grea... parcă e greu să te gândești la a fi mulțumitor în unele zile. Și totuși, chiar și în zile ca acestea ai o mulțime de motive de mulțumire. Dar pentru că vreau să fiu specifică în mulțumirea mea, sunt mulțumitoare pentru învățătura primită azi. Iat-o:

Accesați acest link pentru a citi toate postările pe această temă a mulțumirii.

oana p.

Cum să-ți disciplinezi copilul în mod eficient

Ce înseamnă să îți disciplinezi copilul în mod eficient? Disciplina nu înseamnă doar pedeapsă, ci este mai mult de atât: înseamnă a învăța copilul. Disciplina înseamnă să înveți copilul să diferențieze răul de bine. Să îl înveți să respecte drepturile celor din jur și să știe care sunt comportamentele acceptabile și care nu. Când îți disciplinezi copilul, trebuie să fii sigur că el se simte sigur pe el și se simte iubit și ocrotit. Astfel, prin disciplina corectă, el va deveni  în timp un copil (mai târziu un adult) care va reuși să se autodisciplineze, va reuși să își controleze impulsurile și să nu fie frustrat în situațiile stresante pe care le întâmpină zi de zi.

Există câteva tipuri de părinți și aș dori să parcurgeți împreună cu mine următoarele rânduri, pentru a descoperi cărui tip de părinte ne încadrăm. 

• Tipul autoritar: este tipul de părinte strict, obsedat de perfecțiune, care nu își complimentează niciodată copiii. Rezultatul: copiii vor deveni rebeli, secretoși, rezistenți la toate formele de autoritate.
• Tipul permisiv: este tipul de părinte care nu își disciplinează copiii deloc, este fără limite și reguli. Rezultatul: copiii nu vor ști ce este bine și ce este rău și vor fi nesiguri.
• Tipul democratic: este tipul de părinte care explică copiilor ce așteaptă de la ei, își pedepsește și își răsplătește copiii într-un mod adecvat, corect. Rezultatul: copiii vor învăța treptat să se autocontroleze, vor fi copii ce vor putea lua singuri anumite decizii și sunt deschiși în societate.

Sunt convinsă că, într-un fel sau altul, ca și părinți, cu toții întâmpinăm la un moment dat greutăți în disciplinarea copiilor. Este important să punem și posibilitatea că poate nu noi greșim neapărat ca și părinți. Copiii sunt atât de diferiți și au temperamente și nivelele de dezvoltare diferite... Eu văd la copiii noștri: trei în trei feluri! Un stil de disciplină care funcționează la unul dintre copii poate să nu aibă nici un efect asupra altuia. Va trebui să găsiți modalitatea de disciplinare cea mai bună pentru copilul vostru, având mereu în minte că acest mod de disciplinare va determina comportamentul copilului vostru în viitor. 

Dacă cedați când copilul vostru se ceartă cu voi atunci când vrea să obțină ceva, când are de făcut un lucru pe care îl cereți de la el, sau când are un comportament ce trebuie corectat, atunci el va învăța că are voie să repete acel comportament pentru că mami și tati oricum nu îl vor pedepsi. Copiii testează mereu limitele lor, terenul pe care sunt. Dacă pot profita de inconsecvența părinților, o vor face fără regrete, dar cu efect negativ asupra lui mai târziu.

Dacă, însă, rămâneți ferm și consecvent, atunci copilul va învață că nu are rost să se certe pentru ceva care în final oricum va trebui să facă.

Iar acum, în final, câteva sfaturi pentru părinți:

• Fiți calmi și nu vă lăsați duși de val atunci când copilul are un comportament greșit. Nu țipați pentru că îl veți învăța prin aceasta că este bine dacă își pierde controlul. Ok, dar ce faci dacă ești o persoană ca mine??? Pffff... grea situație... Ia o pauză, respiră adânc, recapătă-ți cumpătul și reia apoi discuția cu un ton potrivit. Daaa, știiiiu - ușor de spus, greu de făcut pentru oamenii mai temperamentali :)))
• Nu cicăliți copiii. Nu îi amintiți mereu și mereu copilului ce trebuie să facă. Găsiți o altă modalitate: un program agățat undeva ca să fie văzut chiar și de cei mici, ca ei să se poată ghida... ca în timp să reușească singuri să aibă o disciplină a vieții, o rutină zilnică. Mai mult de atât, cicăleala duce la o indiferență totală a copiilor față de comentariile sau părerile voastre... pentru că sunt obișnuiți să vă audă vorbind cu sau fără folos. 
• Atenție la critică! De fiecare dată când disciplinați copilul, asigurați-vă că copilul se simte iubit chiar și în pedeapsă, să fie conștient de faptul că îi criticați comportamentul, și nu pe el ca persoană. 
• Apreciați verbal lucrurile bune. Nu amintiți lucrurile negative tot timpul. Atunci când copilul face o faptă bună, apreciați-l. Nu folosiți cuvinte de genul: „În sfârșit ai făcut și tu ordine în cameră fără să îți zic eu!” Este bine ca în cuvintele voastre să se simtă apreciere pură, fără urmă de negativism, ce va de genul: „Îmi place că ți-ai făcut azi ordine în cameră, am observat că este curată și frumoasă!”
• Răsplătiți comportamentul bun. Atenție! Înțelegeți diferența dintre răsplată și alintare! Răsplata este ceva ce copilul primește după ce s-a comportat bine, în timp ce alintarea este ceva ce îi oferiți înainte pentru a-l motiva să facă ceva. Aici este un teren periculos! Copilul poate învăța în mod greșit că el deține controlul. 
• Fiți un model bun de urmat! În zadar le spunem copiilor ce să facă și cum să fie dacă noi nu facem acele lucruri. Ei vor face ceea ce văd, nu ceea ce le spunem. Așa că trebuie să fim atenți, pentru că exemplul pe care îl dăm, va modela adultul care va deveni copilul nostru mai târziu.

În final, vă amintesc că oricâte am scrie sau am citi despre educarea copiilor, ei tot nu se vor încadra în anumite tipare. Ca și părinți, va trebui să descoperim împeună cum să ne disciplinăm copiii, astfel încât în timpul disciplinei, să le oferim acel mediu sigur în care ei să se simtă iubiți, ocrotiți și apreciați. 

Și mai presus de toate, mijlociți la Dumnezeu pentru ei. El este cel care ne poate da ajutorul Lui în orice situație! El vede inima voastră și cunoaște toată strădania voastră... vă știe victoriile și căderile, vă știe inima voastră de părinte. 

Doamne, binecuvântează-ne copiii!

oana p.

Lecții de la propriii copii...

Săptămâna aceasta s-au cristalizat câteva lucruri importante în mintea și în inima mea...

De când s-au născut băieții noștri, i-am lăsat mereu să se descurce... și zic eu, bine am făcut. Ca urmare, sunt foarte descurcăreți. Așadar, de mici au știut să mănânce singuri, să se îmbrace singuri, să meargă singuri noaptea la baie, să-și ducă farfuria la spălat, etc. Ca mamă, este o bucurie pentru mine să văd aceste lucruri.

DAR, săptămâna aceasta am înțeles că nu trebuie lăsați singuri în orice situație... Pentru a păstra intimitatea copiilor mei, nu voi dezvălui aici circumstanța în care am hotărât eceste lucruri... Ce pot să vă spun este că e legat de școală și... atât. Ce am învățat eu această săptămână este că nu îți lași oricum copilul să suporte consecințele. Îl lași să le suporte, dar nu singur! Am încercat să îi învățăm pe copii că în viață culegem roadele faptelor noastre. Au pornit de mici pe acest drum și au descoperit singuri aceste lucruri. De pildă: dacă răstorn supa pe mine, mă ud și mă murdăresc, iar senzația provocată este una neplăcută și inconfortabilă. Am pornit împreună pe acest drum al descoperirii lucrurilor și au înțeles că atât faptele bune, cât și cele rele, aduc anumite consecințe. Din păcate, cele rele aduc consecințe neplăcute. Tendința mea era să spun „Ei bine, știai că nu e bine ceea ce faci... te descurci acum!” Și așa am făcut și săptăman trecută și vă mărturisesc că am greșit. Să nu faceți așa! Este greșit! Asta nu înseamnă că trebuie să suportăm noi consecințele faptelor lor sau să încercăm să le eliminăm din viața lor. Nu, cred că ei trebuie să simtă că au greșit și să încerce să se corecteze. După ce am plecat de la școală, am regretat atât de mult, încât am vrut să mă întorc, să intru în clasă, să-l îmbrățișez taaare și să-i spun cât de mult îl iubesc. Repet, nu ca să elimin consecințele faptelor lui, ci ca să știe că nu este singur în încercarea prin care trece, chiar dacă și-a adus singur situația.

Apoi, după ce Dumnezeu mi-a dat această experiență, am citit câteva rânduri  scrise de Karen Andreola în cartea sa Charlotte Mason Companion care au fost strâns legate de cele trăite de mine și descrise mai sus. De fapt, este un citat pe care îl dă din cartea Hints on Child Training, scrisă de Henry Clay Trumbull, Spunea așa... „ Un părinte își pierde oportunitatea față de copilul său pe veci dacă nu-l compătimește pe acesta atunci când greșește. Este în natura fiecărui copil să tânjească după compătimire atunci când are mai mare nevioe de ea; și atunci când face ce nu este bine , sau are gânduri rele, când simte ispita, este bucuros să ceară ajutorul cuiva mai puternic și mai bun decât el și să-și mărturisească păcatele și căderile. Dacă vine la părinții lui într-o perioadă ca aceasta și este tratat cu compătimire va mai reveni cu încredere.”

Uau, ce frumos! Este exact ceea ce am hotărât în ziua aceea la școală. Ce frumos a îmbinat Dumnezeu experiența cu cele citite apoi. Asta mi-a întărit cele hotărâte. Să mă ajute Dumnezeu în această direcție, amin! Ce am învățat eu? Să nu îi las să suporte consecințele singuri! Să le fiu alături și la bine și la greu. Dar cum? Cum îmbini ca părinte disciplina cu dragostea? Cum îl faci să simtă și determinarea ta de a-l aduce pe calea cea bună, dar și dragostea pe care i-o porți necondiționat? Ei bine, răspunsul la această întrebare, pe mine personal m-a învățat cel mic. De când era mic, atunci când greșea, nu putea face un pas măcar fără a ne îmbrățișa. Nu suporta supărarea noastră. Trebuia să fie îmbrățișat și apoi pedepsit. Trebuia să știe că relația a rămas la fel... Foarte interesant... cum un copil atât de mic a știut să transmită un mesaj atât de important. Atunci când copiii trebuie să fie pedepsiți pentru faptele lor, trebuie să simtă în continuare dragostea noastră. Să nu simtă deloc că suntem departe și reci în supărarea noastră. Trebuie să simtă că suntem împreună cu ei în supărare și în pedeapsă. Câți dintre voi vă amintiți când făceam boacăne când eram mici? Ne era groază să scoatem nasul din cameră.  

În cuvinte mai simple, ar suna cam așa: „Dragul meu, te iubesc și sunt alături de tine orice s-ar întâmpla. Vino să te îmbrățișez, ca să îți amintești încă o dată dragostea mea. Ceea ce ai făcut nu este bine și tu știi că atât lucrurile bune, cât și cele rele au consecințele lor. Consecința de data aceasta nu va fi una plăcută, va urma pedeapsa. Te pedepsesc pentru că te iubesc și vreau să te corectezi în comportamenul tău.”  Și apoi... foarte important. Nu păstra tăcerea. Comunică cu copilul tău! Nu-i fă situația mai grea decât este, ci ajută-l să treacă peste perioada grea în care se află. Menține relația de prietenie și căldură chiar și în perioada în care este pedepsit pentru ceea ce a făcut, nu lăsa singurătatea să fie sentimentul predominant. Împletește-i sentimentul de regret pentru cele făcute cu prietenia ta. Aceasta îl va ajuta ca atunci când este la greu să apeleze tot la tine, pentru că va ști că este acceptat și ajutat.

Ce frumos a împletit Dumnezeu săptămâna aceasta experiența mea cu ceea ce am citit... iar în final... soluția a venit de acolo de unde nu mă așteptam: de la cel mic al nostru... Doamne ajută neputinței mele!

Aplicație practică LDT (Love, Do, Think)

M-am gândit mult la ceea ce citesc despre doamna Charlotte Mason și îmi plac foarte mult ideile ei. Mă regăsesc în paginile scrise de ea și îmi dă curajul de a merge mai departe... dar nu oricum... vreau să fac mai mult și mai bine pentru copiii noștri. Vreau să dau copiilor mei mai mult din copilăria de altă dată! Vreau să alerge mai mult în soare și aer curat decât să stea în fața televizorului, vreau să se mărdărească mai mult cu noroi, descoperind cu mânuțele lor lumea înconjurătoare. Vreau să știe să se bucure de un apus minunat de soare, vreau să știe să asculte un cântec de păsărele, vreau să recunoască sunetul ploii, al vântului ce șuieră printre grinzi, vreau să apreceize mireasma de salcâm pe care vântul ne-o aduce în curte an de an... Haideți să redăm copiilor noștri jocul, bucuria și copilăria de altă dată... se poate!

M-am gândit mult la ceea ce am scris în articolul Love, Do, Think și am încercat să pun în aplicare câteva idei. Iată una dintre ele:

Într-o zi am avut o idee. Am vrut să îi ajut să cunoască bucuria de a descoperi anumite lucruri din natură. Am vrut să facă acest lucru cu pasiune și determinare. Am vrut să văd în ochii lor bucuria de a descoperi singuri lumea ce îi înconjoară. Așa că le-am spus să meargă în curte și să-și aleagă ce vor ei să studiem azi. Le-am spus dacă vor alege pietre... să găsească mai multe feluri de pietre de diferite forme, culori și mărimi... sau frunze la fel... sau mai multe tipuri de sol... la care ei m-au întrebat: „Mami, putem alege orice?”  Iar eu le-am răspuns: „Desigur”... că doar ce puteau alege din curte??? Ha-ha-haaaa... bună întrebare...  

După câteva cercetări au venit cu un răspuns final: ”Mami, știm că nu ne lași”... la care eu... „Ba da, dragii mei, ce doriți să cercetați?” „Vrem să studiem râmele.” Ooook. Zis și făcut. Recunosc că de când au fost mici i-am încurajat să nu le fie frică de micile viețuitoare, începând de la păianjeni, furnici, cărăbuși, lăcuste și altele ce mișună și pe mine mă fac să țip. Vaaaai, în astă privință nu am vrut să fie sclifosiți ca mine... ha-ha-haaaaa...

Așa că au avut un timp deosebit împreună descoperind râmele. Au căutat cu pasiune prin pământ, au „cules” câteva și mi le-au prezentat ca pe o operă de artă, la care eu când le făceam poză, evident, mă strâmbam din nas. Ei deseori mă întreabă „mami, dar tu de ce nu pui mâna pe lăcustă?” sau „mami, ție de ce ți-e teamă de păianjeni?” sau „mami, de ce țipi când vezi un greiere că sare pe tine?”... la care eu le răspund... „eu am voie, că eu sunt fetiță”... 

Murdărici, dar bucuroși... și muuuult mai săsnătos decât a sta în fața televizorului. Au cules râme, le-au făcut casă dintr-un recipient de plastic și pământ, au cules iarbă pentru a înfrumuseța casa râmelor... m-am bucurat să-i văd făcând ceva împreună, descoperind ceva din lumea înconjurătoare. 

Iată câteva imagini din mica lor expediție:

Aici se laudă mamei că sunt curajoși și nu le e teamă să țină râmele în mână... pfffffff... ok, foarte bine, dar stați departe de mine, că altfel țip, ziceam în gândul meu :)))))

Aceasta este „casa” râmelor...

Iar aici culeg iarbă, pentru a înfrumuseța casa lor.

Aici mai meșteresc ei ceva pe acolo... nu știu exact ce anume, însă cert este că meșteresc cu uneltele luate de la bunicu și apoi de negăsit... pffff multe unelte a cumpărat bunicul... de când are trei nepoți...

Aici din nou culegătorii de iarbă... o tehnică inventată de ei: cu foarfeca.

Dar cercetarea lor nu a rămas doar la atât. Am vrut mai mult de atât de la ei. Așa că după ce au avut propria experiență în ceea ce privește tema aleasă (în cazul de față - râmele), au venit în casă și am început să îi întreb ce au descoperit despre râme. Apoi, au vrut să afle mai mult. Da, am reușit! Am stârnit în copii dorința de a învâța mai multe despre un anumit subiect! Am vizionat împreună un video despre anatomia râmei și au aflat lucruri uimitoare pe care nu cred că le vor uita în grabă. De ce??? Pentru că cele învățate sunt legate de o amintire împreună cu frații, de o experiență, își vor aminti cum au căutat prin pământ, cum le-au făcut o casă, cum au cules iarbă și apoi cum am vizionat împreună un video.

Și ca să fiu sigură că informațiile dobândite vor rămâne, le-am propus să își noteze câteva idei pe care le-au reținut despre subiectul cercetat. Aici este o imagine cu notițele celui mijlociu, care este doar în clasa 0, dar așa cum a știut el să scrie... pentru mine este minunat. Și ca să fie și mai interesant, zilele următoare le voi dărui câte un caiet mai special, copertat, cu o cutie specială... perfect pentru notițele din timpul expedițiilor, sau pentru diferite informații dobândite. 

  

Iar la final, chiar dacă pentru mine a fost o experiență destul de... greu de digerat... ha-ha-haaa, i-am lăudat pentru munca în echipă și pentru descoperirile făcute. De ce să dăm copiilor astfel de oportunități? Pentru că le dăm ocazia să își dezvolte multe abilități. În acest timp ei au învățat să lucreze în echipă, au învățat să ia împreună o decizie și mi-au adus răspunsul final. Au avut un plan bine stabilit în mintea lor: ceva de genul... scormonim în pământ, le găsim, la facem o casă, o mai accesorizăm și i-o prezentăm mamei ca pe o adevărată capodoperă. Au învățat să se concentreze ca să-și ducă la îndeplinire planul propus. Și-au folosit mâinile pentru muncă... Și-au dezvoltat gândirea, imaginația, creativitatea... au respirat aer curat... Câte beneficii dintr-o singură experiență! Cu siguranță voi repeta experiențe de acest gen... să sperăm că lucrurile alese vor fi mai frumoase și pentru mine... singura „fetiță” din casă, cum îmi spun ei mie... toți 4 dragi ai mei... 

Vă încurajez să găsiți experiențe pentru copiii voștri prin care să descopere lumea înconjurătoare... și ce este și mai important este să o facă plini de pasiune și încredere în ei înșiși. Creați astfel de amintiri pentru ei... vor fi de două ori câștigați: o dată amintirea plăcută, iar apoi informații dobândite în joacă, fără efort prea mare... 

Pe curând...

Love, Do, Think

Fiecare dintre noi am fost influențați într-o oarecare măsură de mediul în care am crescut, de oamenii care au fost în jurul nostru, de cei pe care i-am cunoscut, i-am iubit, i-am admirat, de locurile în care am locuit sau pe care le-am vizitat. Tot așa și copiii noștri sunt inspirați de relațiile pe care le au cu oamenii, lucrurile și locurile din jurul lor. Ca părinți suntem responsabili să gestionăm ceea ce este în jurul copiilor noștri, pentru că toate acestea vor avea o amprentă mare asupra personalității lor.

Doamna Charlotte Mason ne propune ca și curricullum pentru educarea unui copil trei lucruri pe care să i le oferim zilnic în casa noastră. Trebuie să ne asigurăm că ei au zilnic aceste trei lucruri, și anume:

1. Ceva sau cineva pe care să iubească;
2. Ceva care să facă;
3. Ceva la care să se gândească.

Într-o casă sunt multe lucruri și persoane gata să fie iubite, sunt multe oportunități de a ne exprima sentimentele și faptele noastre de iubire. Să vedem câteva exemple:

• părinți;
• frați, surori;
• alți membri ai familiei;
• un animal (un iepuraș, o pisică, un cățel, un hamster, un papagal, o broască țestoasă, etc.)

Prine expresia „ceva care să facă”, desigur, trebuie să înțelegem ceva valoros, adică nu să stea în fața televizorului sau a computerului. Iată câteva exemple de lucruri pe care copilul poate să le facă:

• să coasă haine de păpuși;
• să planifice o grădină;
• să curețe legumele pentru mâncare;
• să învețe câteva cuvinte într-o limbă străină;
• să asculte pe fratele sau sora mai mică citind cu voce tare;
• să învețe frații mai mici diferite activități sau jocuri;
• să facă macheta unei vile romane, a unei piramide sau a unui castel;
• să scrie o piesă ușoară de teatru în care să implice ca personaje membrii familiei.

Și câte altele mai pot fi enumerate... iar la sfârșit copilul are satisfacția lucrului bine făcut și abia așteaptă să vină să spună mamei sau tatălui: „Mami, tati, uite ce am făcut! ” Iar părinții, plini de admirație, trebuie să aprecieze verbal ceea ce copilul a făcut cu atâta pasiune și sârguință.

Despre ceva la care să se gândească e mai greu de spus, pentru că adesea lăsăm acest aspect pe dinafară. Este vorba de a-l face pe copil să se gândească profund la ceva, să contempleze la anumite lucruri, la ideile unor oameni, la descoperirile lor, la lumea care ne înconjoară, la cântecele păsărelelor, la florile minunate, la muzică, pictură... și cel mai presus de toate este să se gândească la Creatorul nostru minunat, la Cuvântul Lui.

Mare este provocarea doamnei Charlotte Mason! Mai ales când ai trei copii năzdrăvani... De multe ori poate nu putem lua toată învățătura și încercăm să adaptăm ideile în funcție de vremea în care trăim, în funcție de familia noastră. Eu cel puțin așa fac... Voi reveni, sper, cu un articol practic, cu idei aplicate și adaptate familiei noastre, dar inspirate de cele scrise mai sus... Pe curând!