Jurnal de mulțumire - fila nr.5

O zi grea... parcă e greu să te gândești la a fi mulțumitor în unele zile. Și totuși, chiar și în zile ca acestea ai o mulțime de motive de mulțumire. Dar pentru că vreau să fiu specifică în mulțumirea mea, sunt mulțumitoare pentru învățătura primită azi. Iat-o:

Accesați acest link pentru a citi toate postările pe această temă a mulțumirii.

oana p.

Cum să-ți disciplinezi copilul în mod eficient

Ce înseamnă să îți disciplinezi copilul în mod eficient? Disciplina nu înseamnă doar pedeapsă, ci este mai mult de atât: înseamnă a învăța copilul. Disciplina înseamnă să înveți copilul să diferențieze răul de bine. Să îl înveți să respecte drepturile celor din jur și să știe care sunt comportamentele acceptabile și care nu. Când îți disciplinezi copilul, trebuie să fii sigur că el se simte sigur pe el și se simte iubit și ocrotit. Astfel, prin disciplina corectă, el va deveni  în timp un copil (mai târziu un adult) care va reuși să se autodisciplineze, va reuși să își controleze impulsurile și să nu fie frustrat în situațiile stresante pe care le întâmpină zi de zi.

Există câteva tipuri de părinți și aș dori să parcurgeți împreună cu mine următoarele rânduri, pentru a descoperi cărui tip de părinte ne încadrăm. 

• Tipul autoritar: este tipul de părinte strict, obsedat de perfecțiune, care nu își complimentează niciodată copiii. Rezultatul: copiii vor deveni rebeli, secretoși, rezistenți la toate formele de autoritate.
• Tipul permisiv: este tipul de părinte care nu își disciplinează copiii deloc, este fără limite și reguli. Rezultatul: copiii nu vor ști ce este bine și ce este rău și vor fi nesiguri.
• Tipul democratic: este tipul de părinte care explică copiilor ce așteaptă de la ei, își pedepsește și își răsplătește copiii într-un mod adecvat, corect. Rezultatul: copiii vor învăța treptat să se autocontroleze, vor fi copii ce vor putea lua singuri anumite decizii și sunt deschiși în societate.

Sunt convinsă că, într-un fel sau altul, ca și părinți, cu toții întâmpinăm la un moment dat greutăți în disciplinarea copiilor. Este important să punem și posibilitatea că poate nu noi greșim neapărat ca și părinți. Copiii sunt atât de diferiți și au temperamente și nivelele de dezvoltare diferite... Eu văd la copiii noștri: trei în trei feluri! Un stil de disciplină care funcționează la unul dintre copii poate să nu aibă nici un efect asupra altuia. Va trebui să găsiți modalitatea de disciplinare cea mai bună pentru copilul vostru, având mereu în minte că acest mod de disciplinare va determina comportamentul copilului vostru în viitor. 

Dacă cedați când copilul vostru se ceartă cu voi atunci când vrea să obțină ceva, când are de făcut un lucru pe care îl cereți de la el, sau când are un comportament ce trebuie corectat, atunci el va învăța că are voie să repete acel comportament pentru că mami și tati oricum nu îl vor pedepsi. Copiii testează mereu limitele lor, terenul pe care sunt. Dacă pot profita de inconsecvența părinților, o vor face fără regrete, dar cu efect negativ asupra lui mai târziu.

Dacă, însă, rămâneți ferm și consecvent, atunci copilul va învață că nu are rost să se certe pentru ceva care în final oricum va trebui să facă.

Iar acum, în final, câteva sfaturi pentru părinți:

• Fiți calmi și nu vă lăsați duși de val atunci când copilul are un comportament greșit. Nu țipați pentru că îl veți învăța prin aceasta că este bine dacă își pierde controlul. Ok, dar ce faci dacă ești o persoană ca mine??? Pffff... grea situație... Ia o pauză, respiră adânc, recapătă-ți cumpătul și reia apoi discuția cu un ton potrivit. Daaa, știiiiu - ușor de spus, greu de făcut pentru oamenii mai temperamentali :)))
• Nu cicăliți copiii. Nu îi amintiți mereu și mereu copilului ce trebuie să facă. Găsiți o altă modalitate: un program agățat undeva ca să fie văzut chiar și de cei mici, ca ei să se poată ghida... ca în timp să reușească singuri să aibă o disciplină a vieții, o rutină zilnică. Mai mult de atât, cicăleala duce la o indiferență totală a copiilor față de comentariile sau părerile voastre... pentru că sunt obișnuiți să vă audă vorbind cu sau fără folos. 
• Atenție la critică! De fiecare dată când disciplinați copilul, asigurați-vă că copilul se simte iubit chiar și în pedeapsă, să fie conștient de faptul că îi criticați comportamentul, și nu pe el ca persoană. 
• Apreciați verbal lucrurile bune. Nu amintiți lucrurile negative tot timpul. Atunci când copilul face o faptă bună, apreciați-l. Nu folosiți cuvinte de genul: „În sfârșit ai făcut și tu ordine în cameră fără să îți zic eu!” Este bine ca în cuvintele voastre să se simtă apreciere pură, fără urmă de negativism, ce va de genul: „Îmi place că ți-ai făcut azi ordine în cameră, am observat că este curată și frumoasă!”
• Răsplătiți comportamentul bun. Atenție! Înțelegeți diferența dintre răsplată și alintare! Răsplata este ceva ce copilul primește după ce s-a comportat bine, în timp ce alintarea este ceva ce îi oferiți înainte pentru a-l motiva să facă ceva. Aici este un teren periculos! Copilul poate învăța în mod greșit că el deține controlul. 
• Fiți un model bun de urmat! În zadar le spunem copiilor ce să facă și cum să fie dacă noi nu facem acele lucruri. Ei vor face ceea ce văd, nu ceea ce le spunem. Așa că trebuie să fim atenți, pentru că exemplul pe care îl dăm, va modela adultul care va deveni copilul nostru mai târziu.

În final, vă amintesc că oricâte am scrie sau am citi despre educarea copiilor, ei tot nu se vor încadra în anumite tipare. Ca și părinți, va trebui să descoperim împeună cum să ne disciplinăm copiii, astfel încât în timpul disciplinei, să le oferim acel mediu sigur în care ei să se simtă iubiți, ocrotiți și apreciați. 

Și mai presus de toate, mijlociți la Dumnezeu pentru ei. El este cel care ne poate da ajutorul Lui în orice situație! El vede inima voastră și cunoaște toată strădania voastră... vă știe victoriile și căderile, vă știe inima voastră de părinte. 

Doamne, binecuvântează-ne copiii!

oana p.

Să învățăm copiii RUGĂCIUNEA

Îmi doresc din toată inima pentru copiii noștri să fie aproape de Dumnezeu toată viața lor, să caute cu pasiune părtășia cu El în rugăciune și în studierea Cuvîntului Său. Îmi doresc să știe că, deși Dumnezeu este Creatorul Universului, în același timp El este Tatăl nostru drag și că pot să vină înaintea Lui în rugăciune oricând și în orice situație. Este de datoria noastră ca părinți să îi ajutăm pe copiii noștri să dobândească acest bun obicei... și cu cât este mai timpuriu, cu atât este mai benefic pentru sufletul lor.

 Iată câteva idei pe care noi le-am pus în practică pentru a iniția rugăciunea împreună cu copiii noștri.

Rugați-vă cu ei în mașină.

Nu știu alții cum sunt... dar când mergi cu 3 năzdrăvani în mașină... este o atmoferă... să-i zicem deosebită? Cand îi duc eu la școală îmi place să mă rog cu ei. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că suntem în viață și că El ne-a mai adăugat o zi la viața noastră. Îmi place să cer binecuvântarea lui Dumnezeu peste ei, peste tot ceea ce au ei de făcut, ca El să le dea putere și înțelepciune în ziua care le stă în față.

Rugați-vă împreună cu familia înainte de culcare.

Să nu credeți că sunt prea mici ca să înțeleagă! Începeți de când sunt mici... chiar dacă poate singurul lucru pe care pot și știu să-l facă este să împreuneze mâinile la rugăciune. Apoi vor învăța să zică doar „Amin”, apoi vor repeta rugăciuni scurte după voi, apoi însă veți vedea ce rugăciuni frumoase și sincere vor rosti din inimioarele lor. Nu vă fie teamă să inițiați acest obicei! Nu trebuie să fie ca la biserică... Nu e mare bai că nu știți să predicați sau să cântați! Noi aveam această minunată rutină în familie: seara, după ce copiii iau cina, sunt îmbăiați și pregătiți în pijama... ne oprim la părtășia împreună cu familia. Este un timp în care stăm împreună și citim din Biblie un capitol. Ok, Oana, dar de unde să începem? Noi am făcut în felul următor: am luat câte o carte din Biblie și am citit-o capitol după capitol până am terminat-o în întregime. Apoi, când cartea e gata o încercuim la cuprins. Iată câteva din cărțile însemnate ca fiind citite:

Astfel avem o evidență a cărților parcurse împreună și sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să constatăm cu bucurie într-o zi că am citit împreună cu familia întreaga Biblie. Am ales să nu citim cărțile Bibliei în ordine, pentru a diversifica ca să nu aducem copiilor o stare de plictiseală. Așa că alternăm, citind cărți diferite, ba din Vechiul Testament, ba din Noul Testament. Apoi, citim dintr-o carte cu istorioare biblice, care este destul de succintă, însă pentru că avem încă printre noi și mititei... am vrut să rămână și ei cu ceva după părtășia noastră. Iată cărticica noastră:

La sfârșitul istorioarei sunt întrebări pentru copii pentru a verifica cunoștințele dobândite în urma citirii. Ooo, am uitat un aspect foarte important! Istorioara biblică este citită de cei doi băieți mai mari ai noștri, care au 6, respectiv 8 ani. Cel mic... în curând... În acest fel îi implicăm și pe ei în organizarea părtășiei noastre. După parcurgerea celor două surse pe care le-am amintit mai sus, ne rugăm pe rând, de la mare la mic... înălțând către Dumnezeu mănunchiul nostru de cinci rugăciuni... De fiecare dată este o experiență minunată! În final... pupici de la voinici... cum zicem noi, iar apoi culcarea celor mici.

Rugați-vă cu ei când sunt supărați, îngrijorați sau când le este teamă.

Indiferent care este cauza... poate s-au certat cu prietenul/prietena cea mai bună, poate și-au pierdut caietul de teme de matematică, poate au visat urât noaptea, sau poate le este teamă de întuneric, de furtună... E bine să îi îndreptăm de mici în momentele grele ale vieții către Dumnezeu, pentru a înțelege că la El găsim ajutor. Când le este teamă, nu îi ajută ca la nesfârșit să îi aduceți în patul vostru pentru restul nopții unde se simt în siguranță. Mergeți la ei, explicați-le cum sunt de fapt lucrurile, țineți-i în brațe, asigurați-i de dragostea și protecția voastră, dar rugați-vă împreună cu ei. Astfel le veți îndrepta privirea către Dumnezeu. Noi nu vom putea fi lângă ei în fiecare secundă a vieții lor. Încet, încet, ei vor învăța prin puterea pe care o primesc de la Dumnezeu să facă față situațiilor mai grele din viață. Astfel, veți construi un caracter puternic, dar și unul care să se încreadă în Tatăl. Puneți astfel în ei credință și dependență de Dumnezeu, Tatăl nostru. Și ce minunat va fi când vor începe să culeagă ei experiențe minunate între ei și Dumnezeu când El le ascultă rugăciunile! Am fost foarte bucuroasă să aud o experiență a baiețelului nostru mijlociu (6 ani) zilele acestea. O săptămâna a fost nepoțica noastră la noi în vacanță și seara nu s-a simțit bine. Dimineața mi-a fost așa de drag să aud discuția dintre ei. „T., știi de ce ai putut dormi aseară și te-ai simțit mai bine? întreabă mijlociul meu drag. T. răspunde: Nu! După care el spune: Pentru că m-am rugat pentru tine ca Dumnezeu să te vindece!” A fost atât de frumos să asist din exterior. Eu nu am inițiat nimic, nu am provocat nimic... era pur și simplu experiența lui cu Dumnezeu, așa cum o poate percepe la vârsta de 6 ani. Pentru mine, ca mamă, a fost minunat!  Prin astfel de experiențe... ei înțeleg că lui Dumnezeu chiar îi pasă de ei și de micile lor provocări de peste zi... chiar dacă sunt doar niște copilași...

Rugați-vă cu ei când sunt fericiți.

Este bine să învețe să-L slăvească pe Dumnezeu și să îi mulțumească pentru lucruile bune care se întâmplă în viața lor și a celor din jurul lor. Nu e bine să lăsăm copiii să se învețe doar să ceară lui Dumnezeu! Trebuie să cultivăm în ei o atitudine mulțumitoare! Este bine să știe că bucuriile trebuie împărtășite cu Dumnezeu... așa cum le împărtășim unui prieten bun.

Rugați-vă cu ei înainte de masă.

Aici, la noi, se întâmplă un lucru care îi face pe musafiri să zâmbească ușor... De fiecare dată când mâncăm ne rugăm unul dintre noi, părinții, apoi toți trei copiii. Unora dintre musafiri poate le este foame și zâmbesc... Am inițiat acest obicei tocmai pentru a învăța că fiecare trebuie să mulțumească Tatălui pntru „pâinea cea de toate zilele” Adică... nu doar... lasă că mama sau tata se roagă. Nu! Ei să știe toată viața că de la Dumnezeu avem totul și trebuie să îi mulțumim... Și așa facem noi... chiar dacă uneori durează mai mult... spre zgomotul înfometat al burticilor... Dar cultivăm astfel o atitudine mulțumitoare în copiii noștri.

Învățați-i să se roage singuri dimineața.

De o vreme încerc să îi învăț pe cei doi băieți mai mari de 6, respectiv 8 ani să aibă zilnic acea părtășie personală cu Dumnezeu. Să aibă acel timp doar ei și Dumnezeu... nu doar părtășia cu familia. Nu trebuie să fie la început ceva foarte complicat, de care micuțul vostru să se sperie și să respingă din start! Eu le-am spus copiilor că și lui Dumnezeu îi place să i se spună „Bună dimineața!”. Așa că le-am zis să deschidă geamul și să-i spună „Bună dimineața!” lui Dumnezeu. Apoi, să citească ceva din Biblie, să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru noua zi pe care au început-o. Cred că este atât de important să înțeleagă de mici că este un dar fiecare zi pe care o avem. Faptul că respirăm, umblăm, gândim, vorbim, vedem... nu este ceva care ni se cuvine, ci sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi, sunt binecuvântările lui Dumnezeu care se înnoiesc în fiecare dimineață. Sper că se vor deprinde și cu acest bun obicei... Pffffff... anevoios drum... trebuie să îi ajutăm cu perseverență și înțelepciune.

Scopul pe care îl am în minte pentru copilașii noștri este ca ei să nu se gândească la rugăciune ca la un eveniment special, aparte... ci să o perceapă ca pe o conversație naturală cu Tatăl nostru... indiferent de situație sau perioadă din zi sau din viață. Știu, este un proces care abia acum începe pentru copilașii noștri. Ei sunt abia la început în minunata lor călătorie cu Isus. Dumnezeu are încă mult de lucru la inima, la comportamentul, la caracterul și la viața lor. Dar, cu ajutorul și călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, încercăm ca și părinți să punem o fundație solidă a credinței peste care El să poată construi... 

Lecții de la propriii copii...

Săptămâna aceasta s-au cristalizat câteva lucruri importante în mintea și în inima mea...

De când s-au născut băieții noștri, i-am lăsat mereu să se descurce... și zic eu, bine am făcut. Ca urmare, sunt foarte descurcăreți. Așadar, de mici au știut să mănânce singuri, să se îmbrace singuri, să meargă singuri noaptea la baie, să-și ducă farfuria la spălat, etc. Ca mamă, este o bucurie pentru mine să văd aceste lucruri.

DAR, săptămâna aceasta am înțeles că nu trebuie lăsați singuri în orice situație... Pentru a păstra intimitatea copiilor mei, nu voi dezvălui aici circumstanța în care am hotărât eceste lucruri... Ce pot să vă spun este că e legat de școală și... atât. Ce am învățat eu această săptămână este că nu îți lași oricum copilul să suporte consecințele. Îl lași să le suporte, dar nu singur! Am încercat să îi învățăm pe copii că în viață culegem roadele faptelor noastre. Au pornit de mici pe acest drum și au descoperit singuri aceste lucruri. De pildă: dacă răstorn supa pe mine, mă ud și mă murdăresc, iar senzația provocată este una neplăcută și inconfortabilă. Am pornit împreună pe acest drum al descoperirii lucrurilor și au înțeles că atât faptele bune, cât și cele rele, aduc anumite consecințe. Din păcate, cele rele aduc consecințe neplăcute. Tendința mea era să spun „Ei bine, știai că nu e bine ceea ce faci... te descurci acum!” Și așa am făcut și săptăman trecută și vă mărturisesc că am greșit. Să nu faceți așa! Este greșit! Asta nu înseamnă că trebuie să suportăm noi consecințele faptelor lor sau să încercăm să le eliminăm din viața lor. Nu, cred că ei trebuie să simtă că au greșit și să încerce să se corecteze. După ce am plecat de la școală, am regretat atât de mult, încât am vrut să mă întorc, să intru în clasă, să-l îmbrățișez taaare și să-i spun cât de mult îl iubesc. Repet, nu ca să elimin consecințele faptelor lui, ci ca să știe că nu este singur în încercarea prin care trece, chiar dacă și-a adus singur situația.

Apoi, după ce Dumnezeu mi-a dat această experiență, am citit câteva rânduri  scrise de Karen Andreola în cartea sa Charlotte Mason Companion care au fost strâns legate de cele trăite de mine și descrise mai sus. De fapt, este un citat pe care îl dă din cartea Hints on Child Training, scrisă de Henry Clay Trumbull, Spunea așa... „ Un părinte își pierde oportunitatea față de copilul său pe veci dacă nu-l compătimește pe acesta atunci când greșește. Este în natura fiecărui copil să tânjească după compătimire atunci când are mai mare nevioe de ea; și atunci când face ce nu este bine , sau are gânduri rele, când simte ispita, este bucuros să ceară ajutorul cuiva mai puternic și mai bun decât el și să-și mărturisească păcatele și căderile. Dacă vine la părinții lui într-o perioadă ca aceasta și este tratat cu compătimire va mai reveni cu încredere.”

Uau, ce frumos! Este exact ceea ce am hotărât în ziua aceea la școală. Ce frumos a îmbinat Dumnezeu experiența cu cele citite apoi. Asta mi-a întărit cele hotărâte. Să mă ajute Dumnezeu în această direcție, amin! Ce am învățat eu? Să nu îi las să suporte consecințele singuri! Să le fiu alături și la bine și la greu. Dar cum? Cum îmbini ca părinte disciplina cu dragostea? Cum îl faci să simtă și determinarea ta de a-l aduce pe calea cea bună, dar și dragostea pe care i-o porți necondiționat? Ei bine, răspunsul la această întrebare, pe mine personal m-a învățat cel mic. De când era mic, atunci când greșea, nu putea face un pas măcar fără a ne îmbrățișa. Nu suporta supărarea noastră. Trebuia să fie îmbrățișat și apoi pedepsit. Trebuia să știe că relația a rămas la fel... Foarte interesant... cum un copil atât de mic a știut să transmită un mesaj atât de important. Atunci când copiii trebuie să fie pedepsiți pentru faptele lor, trebuie să simtă în continuare dragostea noastră. Să nu simtă deloc că suntem departe și reci în supărarea noastră. Trebuie să simtă că suntem împreună cu ei în supărare și în pedeapsă. Câți dintre voi vă amintiți când făceam boacăne când eram mici? Ne era groază să scoatem nasul din cameră.  

În cuvinte mai simple, ar suna cam așa: „Dragul meu, te iubesc și sunt alături de tine orice s-ar întâmpla. Vino să te îmbrățișez, ca să îți amintești încă o dată dragostea mea. Ceea ce ai făcut nu este bine și tu știi că atât lucrurile bune, cât și cele rele au consecințele lor. Consecința de data aceasta nu va fi una plăcută, va urma pedeapsa. Te pedepsesc pentru că te iubesc și vreau să te corectezi în comportamenul tău.”  Și apoi... foarte important. Nu păstra tăcerea. Comunică cu copilul tău! Nu-i fă situația mai grea decât este, ci ajută-l să treacă peste perioada grea în care se află. Menține relația de prietenie și căldură chiar și în perioada în care este pedepsit pentru ceea ce a făcut, nu lăsa singurătatea să fie sentimentul predominant. Împletește-i sentimentul de regret pentru cele făcute cu prietenia ta. Aceasta îl va ajuta ca atunci când este la greu să apeleze tot la tine, pentru că va ști că este acceptat și ajutat.

Ce frumos a împletit Dumnezeu săptămâna aceasta experiența mea cu ceea ce am citit... iar în final... soluția a venit de acolo de unde nu mă așteptam: de la cel mic al nostru... Doamne ajută neputinței mele!

Love, Do, Think

Fiecare dintre noi am fost influențați într-o oarecare măsură de mediul în care am crescut, de oamenii care au fost în jurul nostru, de cei pe care i-am cunoscut, i-am iubit, i-am admirat, de locurile în care am locuit sau pe care le-am vizitat. Tot așa și copiii noștri sunt inspirați de relațiile pe care le au cu oamenii, lucrurile și locurile din jurul lor. Ca părinți suntem responsabili să gestionăm ceea ce este în jurul copiilor noștri, pentru că toate acestea vor avea o amprentă mare asupra personalității lor.

Doamna Charlotte Mason ne propune ca și curricullum pentru educarea unui copil trei lucruri pe care să i le oferim zilnic în casa noastră. Trebuie să ne asigurăm că ei au zilnic aceste trei lucruri, și anume:

1. Ceva sau cineva pe care să iubească;
2. Ceva care să facă;
3. Ceva la care să se gândească.

Într-o casă sunt multe lucruri și persoane gata să fie iubite, sunt multe oportunități de a ne exprima sentimentele și faptele noastre de iubire. Să vedem câteva exemple:

• părinți;
• frați, surori;
• alți membri ai familiei;
• un animal (un iepuraș, o pisică, un cățel, un hamster, un papagal, o broască țestoasă, etc.)

Prine expresia „ceva care să facă”, desigur, trebuie să înțelegem ceva valoros, adică nu să stea în fața televizorului sau a computerului. Iată câteva exemple de lucruri pe care copilul poate să le facă:

• să coasă haine de păpuși;
• să planifice o grădină;
• să curețe legumele pentru mâncare;
• să învețe câteva cuvinte într-o limbă străină;
• să asculte pe fratele sau sora mai mică citind cu voce tare;
• să învețe frații mai mici diferite activități sau jocuri;
• să facă macheta unei vile romane, a unei piramide sau a unui castel;
• să scrie o piesă ușoară de teatru în care să implice ca personaje membrii familiei.

Și câte altele mai pot fi enumerate... iar la sfârșit copilul are satisfacția lucrului bine făcut și abia așteaptă să vină să spună mamei sau tatălui: „Mami, tati, uite ce am făcut! ” Iar părinții, plini de admirație, trebuie să aprecieze verbal ceea ce copilul a făcut cu atâta pasiune și sârguință.

Despre ceva la care să se gândească e mai greu de spus, pentru că adesea lăsăm acest aspect pe dinafară. Este vorba de a-l face pe copil să se gândească profund la ceva, să contempleze la anumite lucruri, la ideile unor oameni, la descoperirile lor, la lumea care ne înconjoară, la cântecele păsărelelor, la florile minunate, la muzică, pictură... și cel mai presus de toate este să se gândească la Creatorul nostru minunat, la Cuvântul Lui.

Mare este provocarea doamnei Charlotte Mason! Mai ales când ai trei copii năzdrăvani... De multe ori poate nu putem lua toată învățătura și încercăm să adaptăm ideile în funcție de vremea în care trăim, în funcție de familia noastră. Eu cel puțin așa fac... Voi reveni, sper, cu un articol practic, cu idei aplicate și adaptate familiei noastre, dar inspirate de cele scrise mai sus... Pe curând!

Început

Am primit o invitație să particip la o întâlnire cu câteva mămici. Studiem împreună o carte intersantă scrisă de Karen Andreola, Charlotte Masson Companion. În această carte ne este prezentată o altă perspectivă asupra educației copiilor, perspectivă adusă de doamna Charlotte Mason la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Ea a fost un pionier în domeniul educației și a luptat cu pasiune și îndrăzneală pentru o educație mai bună pentru toți copiii, indiferent de clasa socială din care proveneau. Sunt idei deosebite și inspiraționale pe care autoarea Karen Andreola le aduce pe paginile acestei cărți minunate, idei pe care m-am gândit să le împărtășesc împreună cu voi în următoarele capitole. 

Am fost încurajată să văd că sunt și alte mămici care luptă în aceeași direcție ca și mine pentru binele copiilor lor. Recunosc, că mi s-a întâmplat adesea să mă întreb... oare nu sunt prea severă? Oare nu ar trebui să le permit mai mult copiilor? Oare restricțiile în ceea ce privește televizorul și calculatorul nu sunt prea aspre? Mă uitam în jur și vedeam cum copiii de vârsta lor sunt la zi cu toate știrile importante, sunt la curent cu filmele apărute, jocurile pe computer, o grămadă de personaje care mai de care mai ciudate... de la cele mai naive și stupide până la cele mai înfiorătoare... adevărați monștri care întunecă frumoasa lor copilărie, schimonosindu-le viața și sufletul...

De mult am hotărât cu iubitul meu soț ce ne dorim pentru copiii noștri. Întotdeauna au fost interzise jocuri cu lupte, pistoale (nici măcar cele cu apă), monștri, roboți luptători și alți eroi care mai de care mai ciudați. Asta vrem noi de la copiii noștri??? Am fost șocată când, într-o zi, ne plimbam printr-un magazin de jucării împreună cu băieții noștri. Era o zi specială, aveau adunată o anumită sumă de bani și și-au exprimat dorința de a-și cumpăra pe bănuții lor ceva jucării. Desigur că a fost o mare provocare să stai ca și copil cu banuții în buzunar și să știi că ai voie să alegi. Tare greu s-au hotărât... dar nu asta am vrut să vă spun... Ne plimbam și deodată aud o mamă și un copil vorbind despre jucăria pe care doreau să o cumpere. Mama discuta cu odrasla ei despre ce monstru să îi cumpere ca să își întregească prețioasa colecție. Discret... am aruncat o privire asupra jucăriilor căutate de mamă cu atâta ardoare... Erau fețe schimonosite îngrozitoare... monștri care pe mine m-au făcut să mă treacă fiori de groază... Asta le dăm noi copiilor noștri???? Dumnezeu să mă ierte pentru judecata-mi aspră... câtă ignoranță! Câtă inconștiență!

Unde sunt personajele de calitate de demult? Unde sunt adevărații eroi? Unde sunt salvatorii? Unde sunt cavalerii și cuceritorii? Unde sunt doamnele și reginele de altă dată? Am ajuns să le dăm copiilor monștri, eroi falși, prințese sclifosite... Trist, dar adevărat... Apoi dăm vina pe lumea în care trăim. Nu! Noi suntem responsabili de ceea ce punem în viața, în mintea și în sufletul copiilor noștri. Desigur, lumea în care noi trăim este o lume decăzută, cu multe rele, nedreptăți. Copiii noștri se vor lovi de toate aceste lucruri mai devreme sau mai târziu. Nu vom putea ca și părinți să eliminăm tot ce va veni rău în calea copiilor noștri. Dar eu cred că noi, ca și părinți, suntem chemați să le construim ca un scut de apărare. Trebuie să fie siguri de dragostea noastră necondiționată, trebuie să știe că avem încredere în ei, trebuie să îi învățăm ca ei să aibă încredere în ei înșiși. Acesta este scutul pe care noi îl putem construi pentru copiii noștri. Ei să se simtă iubiți, acceptați și valoroși în ochii lui Dumnezeu și în ochii noștri. Ei sunt fii de Dumnezeu și trebuie să le amintim asta zi de zi. Și atunci, asemenea unor prinți care nu se pot comporta oricum pentru că sunt fiii regelui... cu atât mai mult ei trebuie să înțeleagă că fiind copiii Regelui Suprem, Împăratului Universului... comportamentul lor trebuie să fie ca atare. Desigur, uneori batem pasul pe loc, zile și zile, luni, ani... dar noi suntem chemați ca și părinți să perseverăm în educarea și încurajarea copiilor noștri. Cred că Dumnezeu va răsplăti truda părintească... și câtă bucurie când vezi mici rezultate. Cât de mult mă bucur să-l văd pe cel mare că îmi deschide ușa ca un adevărat cavaler și spune: „Haide, mami, intră tu mai întâi!”. Biiine, poate pentru voi nu e mare lucru, însă eu vă spun asta în contextul unui copil-furtună, care dorea să fie peste tot  primul indiferent de mijloace. Este o mare realizare să văd nu doar că are răbdare... dar este un adevăart cavaler... Ok... sunt poate 8 ani de repetare și explicare, dar rezultatele încep să apară... ce bucurie pentru părinți acei mici pași pe care copilul îi face spre schimbarea în bine... 

Haideți să le redăm copiilor noștri adevăratele valori! Să le spunem despre adevărații eroi, despre marile personalități ale lumii, despre frumusețea întregului Univers. De ce să le spunem copiilor să nu se lase, să dea înapoi, să răspundă înapoi, să fie luptători în lucrurile rele?! Să le spunem mai mult copiilor despre dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie... acestea sunt Roada Duhului despre care Dumnezeu ne învață pe paginile Scripturii. Să le spunem mai mult despre Modelul Suprem, Isus Hristos. El să fie Modelul lor, Eroul lor...  

Și cu asta... închei aici. Mă bucur că mai sunt mămici care caută pentru copiii lor... o altă perspectivă decât cea din zilele noastre. O să încerc să scriu mai multe articole inspirate de filosofia asupra educației a acestei doamne simple, dar atât de avangardistă la vremea ei... Charlotte Mason... 

Iată cartea despre care vorbesc...

Happy Halloween? Niciodată!

E seara de 31 octombrie. Se pregătesc în multe locuri ca decor fantome, păianjeni, dovleci, vrăjitoare, morți și alte obiecte menite să inducă o atmosferă de groază și mister. V-ați pus întreabarea dacă este oare o sărbătoare atât de nevinovată? Eu m-am întrebat pe mine însămi...

Sunt mamă și am hotărât să nu avem această sărbătoare în familie. Nu sunt demodată, pur și simplu vreau să pun valori adevărate în copilașii pe care mi-i i-a dat Dumnezeu pentru o vreme. E de datoria mea să fac tot ce știu și pot mai bine, ca ei să aibă lucruri bune și valoroase în ei... Acum sunt în mâinile noastre, precum lutul în mâna olarului... Atunci de ce să aleg să sărbătoresc ceva care te duce cu gândul la lumea întunericului??? Trist, dar adevărat, însă și la noi a venit acest val... 

Dacă mai demult erau doar în Occident, acum și în țara noastră se organizează petreceri speciale în şcoli şi chiar grădiniţe, cu pregătiri îndelungate pentru această „sărbătoare". Eu cred cu tărie și rămân statornică în ceea ce spun: ca familii creştine (ne declarăm, totuși, țară creștină), ca părinți creștini, suntem datori să ne opunem şi să refuzăm acest banchet diavolesc. Halloweenul are origini păgâne.

Am apreciat să văd postat pe facebook că există părinți care au ales să își reatragă copiii de la evenimentele organizate în școli. Din păcate, alții adoptă o atitudine mai moderată. Ne deghizăm copiii în tot felul de personaje negative sau înspăimântătoare... just for fun! Oare de ce? Ca să fim și noi în pas cu moda??? Tot ce este în trend ne atrage cu o forță extraordinară, iar comercianții din lumea întreagă fac tot posibilul ca să îmbrace această „sărbătoare” cât mai atrăgătoare.  În termeni de activitate economică pe piața bunurilor de larg consum și al industriei de divertisment, Halloweenul este întrecut doar de Crăciun. Impactul economic al acestei sărbători a depășit 8 miliarde de dolari în 2012. Oooo, cât de șmecher este Diavolul! El se folosește de orice oportunitate ca să-și „trâmbițeze celebritatea", spune Dr. Albert Mohler Jr., președinte al Southern Baptist Theological Seminary.

V-ați gândit la efectele acestor obiceiuri? Credeți că este doar o sărbătoare oarecare? Nu știu ce să vă spun exact... dar sunt sigură că efectele pot fi dezastruoase la copii. Ei sunt fascinați de starea aceea de mister, și mulți dintre ei se întreabă dacă există sau nu fantome, spirite, etc. V-ați gândit la pericolul la care sunt ei expuși când vor fi mai mari? Mulți sunt cei care cercetează problema ei înșiși, căutând răspunsuri pe internet, loc unde găsesc tot felul de explicații mai mult sau mai puțin adevărate. Ce este periculos este că ei pot ajunge să creadă în puterea vrăjitoriei. Astfel acești copii încep să caute fel de fel de vrăji sau descântece prin cărți, internet sau alte resurse, unde găsesc chiar cum pot să le pună în practică. V-ați gândit vreodată că sărbătoarea aceasta poate fi o portiță spre o astfel de lume??? Eu nu vreau așa ceva pentru copiii mei și am vrut să împărtășesc cu voi acest lucru. Poate vă gândiți puțin și voi...

Așadar, mămici dragi, iată îndemnul meu: uitați de tot ce e în jurul vostru! Adunați-vă copiii și spuneți-le despre bunătatea lui Dumnezeu. E toamnă, roadele sunt din belșug pe mesele, în casele noastre, în viețile noastre... doar pentru că Dumnezeu a revărsat bunătatea Sa peste noi și familiile noastre... iar noi? Ce facem? Ne învățăm copiii despre lumea întunericului??? Uitați de Halloween și urâciunea acestei „sărbători”. Știu că influența este mare și avem tendința să luăm în glumă... să facem totul just for fun, dar oare v-ați gândit cum se simte Dumnezeu când privește spre Pământ în noaptea de 31 octombrie??? Omul, pe care L-a creat pentru slava Lui... omul pentru care și-a dat Fiul, pe Isus Hristos să moară pe cruce (dați click aici pentru a vă reaminti, vizualizați clipul din această postare de Paște)... omul...

Haideți să punem în copiii noștri adevăratele valori...  

Vă pup cu drag, dragile mele. Aceasta este o părere personală. Să o luați ca atare. Vă prețuiesc pe toate!

Vreau doar să mai citiți următoarele:

II Corinteni 6:14-7:1:  

14 Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?
15 Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?
16 Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.”
17 De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.
18 Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.”Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.

Cu drag, oana p.

Telecomanda e la tine... PAUZĂ

Ieri am ieșit în oraș. I-am spus iubitului meu că trebuie să ies. Am un soț care mă iubește și mă înțelege, a intrat în sufletul meu de femeie și a înțeles nevoia mea de a avea timp pentru mine... și atât... timp în care nu mă sună să mă streseze unde sunt, cât mai stau, unde-i pantoful, scutecul, periuța de dinți sau lingurița cu care mănâncă x iaurtul... Iubirea mea, îți mulțumesc! Te iubesc! 

Așa că... ies și mă plimb, mai intru în magazine... nu fac nimic special... mă relaxez puțin fără grija că mânuțele lipicioase ating toate vitrinele... Fără să fiu ca un titirez uitându-mă după toți trei ca să nu dispară sau să distrugă ceva din curiozitatea lor... Desigur mi-ar plăcea să ies cu Marius, cu el să evadez... să ne plimbăm de mână în liniște ore și ore în șir, fără să auzim de trei o ori pe secundă „Maaami!!!” sau „Taaati!” Dar pentru că avem trei copii, rar ni se întâmplă să fim fără toți trei deodată...  

Așadar...am și eu zile în care mă simt copleșită de tot și simt nevoia să evadez. Să evadez??? Din minunata mea familie??? Din cuibul meu cald? Da, dragile mele, uneori simt nevoia să ies... chiar având o familie minunată și un soț iubitor... 

De ce?

- Pentru că avem trei băieți minunați și gălăgioși, ceea ce nu-mi displace, dar uneori parcă e prea mult.

- Pentru că aud minunatul cuvânt „mama” strigat uneori de trei ori pe secundă, ceea ce este frumos, dar uneori aș vrea să aud cuvântul „tata”, „bunica”, „bunicul”... sau oricare altul... mă rog, nu chiar oricare...

- Pentru că năzdrăvanii noștri se mișcă atât de rapid, încât uneori am impresia că sunt într-un aeroport de copii, unde toți se grăbesc și aleargă disperat „să nu piardă avionul”. Din nou, și asta e OK, îi va ajuta în viață, însă până atunci energia lor debordantă trebuie bine canalizată.

- Pentru că uneori când trece vreunul dintre copii prin fața mea, am impresia că asist la o întrecere de mașini de curse. Uneori aș vrea să pot scutura steagul care anunță sfârșitul cursei :))))

- Pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat copiii cu o personalitate puternică, ceea ce este foarte bine, și Îi mulțumesc pentru asta... doar că uneori e mai greu pentru că mereu am în vedere oamenii de mâine ce vor ieși din ei. 

- Pentru că lupta pentru „putere” între frați este la ordinea zilei, ceea ce din nou este să zicem OK, dar trebuie canalizată spre bine, pentru modelarea caracterului lor. 

- Pentru că în fiecare minut trebuie să vorbesc ceva: să explic, să răspund la o întrebare, să cert, să iubesc, să dau o indicație, să îndemn, să încurajez, să corectez, să îndrept, să apreciez... Uneori simt că mă doare mintea de atâtea vorbe :)))

- Pentru că uneori mă simt ca un judecător la procesul copiilor mei. Cine are dreptate? Cine a ajuns primul? A cui este jucăria? E drept, că de multe ori îi las să-și rezolve singuri socotelile, însă alteori se declanșează stare de urgență și trebuie să intervin, altfel, se pot produce „daune” mai grave :))) ați văzut bătaie între băieți??? 

- Pentru că în permanență fac ceva: gătesc, spăl, strâng, șterg, împătur, lustruiesc, vorbesc, curăț, scutur, adun... ceea ce sincer, nu mă deranjează deloc, fac asta cu drag pentru scumpii din casa mea, dar chiar și așa... simt nevoia de a lua o mică pauză.

- Pentru că... și lista poate continua...

Așadar, da, ies. Și nu mă simt vinovată. Pentru că eu cred că fiecare femeie are nevoie de timpul ei cu ea însăși. Fiecare în felul ei... unele poate se pun pe o bancă și citesc, altele fac sport, altele își cumpără pantofi noi, altele merg cu bicicleta... În același timp, bineînțeles, nu sunt deloc de acord cu femeile care umblă hai-hui toată ziua, neglijându-și casa și familia! Dar un pic de timp fiecare dintre noi avem nevoie.

Asta am făcut eu ieri. Dar să vă povestesc ceva: mă plimbam pe străzile mai umbroase ale orașului, ferindu-mă de razele prea puternice ale soarelui... Aud deodată gălăgie. Când mă uit... nu pot decât să zâmbesc. O mamă drăguță, frumos îngrijită, cu doi copii cam de aceeași vârstă la fel de curați și îngrijiți. Ea era efectiv răsucită ca un titirez de către copii, care strigau cât puteau de tare în mijlocul străzii. Se jucau, se certau și se ascundeau unul de celălalt, folosind-o pa biata mamă la mijloc. Părea a fi o bună mamă. Aflându-se în încurcătură, mama nu știu cum să reacționeze... nici nu știu cum a reacționat pentru că eu, ca trecător, am mers mai departe, ca și cum nu aș fi văzut nimic. Am vrut să o feresc de o privire incomodă... Mamele știu de ce! :)))) Asta pentru că știu ce înseamnă... am trecut mai departe, dar îmi venea să strig: „E OK, nu ești singura!”  Am plecat mai departe eu și gândurile mele și am realizat: „Da, Oana, nu ești singura mamă care are nevoie de o pauză! Mai sunt muuuuulte mame ca și tine care sunt uneori copleșite de situație.” De aceea, mesajul pe care vreau să-l transmit aici în acest articol este că „NU EȘTI SINGURA”. Suntem multe ca și tine și te înțelegem. Ia o pauză! Nu te simți vinovată pentru asta, ai nevoie!

Și ca să pun totul într-o formă... figurată... știi cum mă simt eu când fac asta? E ca și când sunt protagonista unui film de acțiune de ultimă generație, dramă și romance, uneori comedie sau chiar tragico-comedie (vezi întâmplarea femeii de mai sus)... Ca și personaj în tot acest amalgam de sentimente și acțiuni... știi ce fac? Iau telecomandă și apăs pe butonul PAUZĂ. Și în această pauză, îmi încarc bateriile ca să pot face toate lucrurile de peste zi...

La tine e telecomanda. Trebuie doar să ai îndrăzneala să apeși butonul... 

De-aş fi copil... în locul copiilor mei...

Adeseori când năzdrăvanii mei fac câte o boacănă mă întreb eu ce aş fi făcut de aş fi fost în locul lor... iar răspunsul de fiecare dată este că aş fi făcut exact la fel.

Aşa că am încercat azi să fac un exerciţiu şi să mă pun în locul lor. Adică să fiu copil în zilele noastre, exact la timpul şi locul în care se află ei... Şi iată ce am descoperit...

De-aş fi copil în locul copiilor mei, dimineaţa nu aş lenevi în pat, m-aş trezi dis de dimineaţă, căci o lume întreagă de jucării, vise şi poveşti mă aşteaptă. Nu aş avea timp de pierdut.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, m-aş furişa în dormitorul părinţilor mei... doar ca să-i pup şi să-i spun că îi iubesc, neştiind că ei preţuiesc fiecare secundă de somn dimineaţa...

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş uita să-mi fac patul. Ordinea mi s-ar părea în zadar... oricum jucăriile vor fi scoase din nou la joacă... Ehhh, spălatul pe dinţi... o treabă complicată făcută de musai ca să scap de fiorosul stomatolog.

De-aş fi copil în locul copiilor mei,  m-aş distra în timpul mesei şi aş inventa tot felul de glume împreună cu fraţii mei... chiar dacă mama ar fi în culmea nervilor :)))

De-aş fi copil în locul copiilor mei, nu m-aş obosi să cobor scările de la etaj la parter, ci aş aluneca pe balustradă... iiiuuuuuupiiiii... riscant şi distractiv.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş alerga toată ziua pe afară, m-aş urca în pomi, copaci şi tot ce mi-ar ieşi în cale, nu aş obosi făcând năzdrăvănii...

De-aş fi copil în locul copiilor mei, temele, lecţiile, cititul... ar fi munţi înalţi care mi-ar sta în cale spre lumea mea de joacă şi mi s-ar părea că sunt lucruri pentru cei mari, lucruri care mă ţin departe de viaţa mea frumoasă de... copil... 

De-aş fi copil în locul copiilor mei, m-aş minuna de lumea desenelor animate, de multitudinea de culori şi personaje... şi aş cere să mă uit la TV cât aş putea eu mai mult. Aş insista.... şi aş insista... şi aş insista... 

De-aş fi copil în locul copiilor mei, m-aş urca pe dulap de fiecare dată când mami şi tati nu m-ar vedea şi aş fura dulciurile bine ascunse în dulapul de sus.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, mi-aş înnebuni părinţii cu multe întrebări. Lumea fascinantă... gata să fie explorată şi înţeleasă de căpşorul meu de copil.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş face orice ca să nu dorm la amiază, iar seara înainte de culcare mi-ar trebui toate de pe lume... doar ca să mai prelungesc un pic momentul - mi-ar fi sete, mi-ar fi cald, mi-ar fi frică, mi-ar fi frig... Atunci mi-ar veni toate gândurile bune şi rele, toate întrebările şi frământările mele şi aş veni mereu jos să mai întreb pe mami încă ceva: "Mami, numai asta te întreb şi gata!" Şi apoi încă una, şi încă una... doar ca să mai stau un pic cu ei... părinţii mei...

De-aş fi copil în locul copiilor mei, nu aş înţelege de ce nu am voie să alerg, să strig, să sar, să joc fotbal în casă...  

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş considera că doar eu sunt cel mai bun decorator al pereţilor din camera mea şi aş încerca mandru propria-mi operă de artă... şi chiar aş crede că mi se cuvine asta... fiind camera mea.... logic, nuuu???

De-aş fi copil în locul copiilor mei, uneori m-aş teme de tunet, de furtună, alteori de întuneric, de artificii, de fulgere... mi-aş închipui lucruri înfricoşătoare şi aş trăi poate clipe de teamă cu aceeaşi intensitate cu care aş face cea mai interesantă năzbâtie de peste zi.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş vrea să fiu iubit şi acceptat exact aşa cum sunt eu, aş vrea să nu mi se ceară la nesfârşit să mă schimb, aş vrea să nu aud mereu "imediat", aş vrea să fiu îmbrăţişat şi mângâiat mai des decât cicălit, aş vrea să nu strige nimeni la mine, aş vrea să joc fotbal cu tati, aş vrea să gătesc cu mami, aş vrea să jucăm ascunselea cu întreaga familie până seara târziu, aş vrea să stau seara pe spate şi să văd stelele cu mami la stânga şi tati la dreapta, aş vrea să merg pe lună, aş vrea să mă fac aviator, aş vrea ca atunci când voi fi mare să fac bani ca să-i cumpăr la mami o maşină de spălat vase ca să stea mai mult timp cu noi, aş vrea să alerg împreună cu fluturii, să zbor cu păsările, să vorbesc limba animalelor, m-ar interesa doar ziua de azi, fără melancolia pentru ieri sau resonsabilitatea pentru mâine... doar azi... acum... aş vrea să mă pot bucura liber de frumoasa mea copilărie... 

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş vrea... aş vrea... de ce copiii noştri nu ar vrea şi ei?

Şi toate astea le scriu... nu ca să îmi las copiii să facă ceea ce nu e bine, ci pentru ca să-i înţeleg de ce le fac... pentru că sunt copii şi aşa aş face şi eu în locul lor... frumoasa copilărie...

Filmul „Viața lui Isus pe înțelesul copiilor” - dublat în limba română

Iată o idee pentru una din serile dinaintea sărbătorile pascale: să vizionăm un film adaptat pentru copii în limba română despre viața Mântuitorului Isus. Noi am experimentat aceasta joi seara și a fost frumos, chiar dacă avem niște năzdrăvani pliiiini de energie.

De ce am ales să punem acest film??? Pentru că atunci când copiii vizualizeaă ceea ce le-ai spus deja ai mult mai multe șanse ca ei să rețină istoria minunată a lui Isus. Povestește-le despre Isus... amintește-ți de mama sau bunica ta cum te ținea pe brațe și îți spunea fascinantele minuni pe care le-a făcut Isus. De ce să nu facem și noi la fel? Să le spunem și noi copiilor noștri despre Isus și să le explicăm cum putem noi mai bine ce sărbătorim zilele acestea și importanța colosală a evenimentelor desfășurate... pe înțelesul lor... Să nu credeți că sunt prea mici!!! Copiii sunt foarte receptivi. Acest film îi poate ajuta să li se fixeze în minte anumite aspecte din viața lui Isus, pentru că este prezentată din perspectiva unor copii, care mergeau și ei cu Isus.

Cum am mai spus: să nu credeți că sunt prea mici! De ce? Pentru că îmi amintesc că înainte de Revoluția din 1989, pe vremea comunismului, când orice eveniment creștinesc era anihilat din rădăcini... un om credincios invita familii la el acasă pentru a viziona filmul Viața lui Isus. Aveam doar 4-5 ani... însă îmi amintesc și acum fiorul pe care îl simțeam văzând acele imagini cu Isus. Stăteam așezată la picioarele mamei (pentru că eram mulți într-o cameră de apartament, iar noi, copiii, stăteam pe jos) și trăiam fascinată toate acele evenimente din viața lui Isus.

Deci... nu sunt prea mici copiii voștri! Petreceți un timp frumos și folositor împreună cu ei! Am fost foarte bucuroasă să văd reacțiile copiilor noștri. Sper să nu mă certe copiii când vor fi mari că am scris puțin despre ei pe blog, însă trebuie să vă împărtășesc ceva. Cel mijlociu a avut o rugăciune foarte frumoasă în seara aceea, iar eu credeam că e mic și nu a înțeles mare lucru. Dar a receptat tot. S-a simțit în rugăciunea lui ceva... diferit... Iar cel mare... părea distrat și indiferent... dar înainte de culcare, a venit în bucătărie cu lacrimi în ochi și mi-a zis: „Mami, să știi că după ce m-am rugat mie mi-a venit să plâng... nu știu de ce...” Vorbind cu el, am înțeles: era impresionat de faptul că Domnul Isus a fost batjocorit, bătut, răstignit pe cruce pentru ca noi să fim iertați. A înțeles că și pentru el Domnul Isus a murit. L-am îmbrățișat și i-am explicat că este absoult normal să fie emoționat și i-am spus că și eu am plâns la film. Liniștit că și mami a avut aceeași reacție și că totul este în limite normale, a plecat liniștit la culcare, iar eu L-am rugat pe Tatăl din cer să ia această sămânță pusă în inima copilului și să o facă să încolțească la momentul potrivit. Zi de zi Îl rog pe Dumnezeu să țină copiii noștri în mâna Lui, să-i păzească de orice rău, să le binecuvinteze viitorul din toate punctele de vedere, să-i facă credincioși autentici, care să-L urmeze și să-L slujească pe Dumnezeu toată viața și cu toată inima lor... Acum să nu credeți că a doua zi totul a fost perfect! Băieții noștri tot năzdrăvani au fost!!! Bineînțeles că dimineață am luat-o de la capăt: „Fii cuminte! Haide! Fă asta, te rog! Hei, nuuuu! Ai grijă!” Atunci seara a fost o sămânță pusă în inima copilului. Modelarea copilului este un proces anevoios... dar nu trebuie să deznădăjduim... Nu uitați, viitoarea generație este în mâinile noastre! Cum vrem să facem viitorul???

Ok... când e vorba de copii e muuult de povestit... m-am cam abătut total de la subiect :)))) Deci, iată filmul Viața lui Isus pe înțelesul copiilor dublat în limba română. Vizionare plăcută!