Cum să-ți disciplinezi copilul în mod eficient

Ce înseamnă să îți disciplinezi copilul în mod eficient? Disciplina nu înseamnă doar pedeapsă, ci este mai mult de atât: înseamnă a învăța copilul. Disciplina înseamnă să înveți copilul să diferențieze răul de bine. Să îl înveți să respecte drepturile celor din jur și să știe care sunt comportamentele acceptabile și care nu. Când îți disciplinezi copilul, trebuie să fii sigur că el se simte sigur pe el și se simte iubit și ocrotit. Astfel, prin disciplina corectă, el va deveni  în timp un copil (mai târziu un adult) care va reuși să se autodisciplineze, va reuși să își controleze impulsurile și să nu fie frustrat în situațiile stresante pe care le întâmpină zi de zi.

Există câteva tipuri de părinți și aș dori să parcurgeți împreună cu mine următoarele rânduri, pentru a descoperi cărui tip de părinte ne încadrăm. 

• Tipul autoritar: este tipul de părinte strict, obsedat de perfecțiune, care nu își complimentează niciodată copiii. Rezultatul: copiii vor deveni rebeli, secretoși, rezistenți la toate formele de autoritate.
• Tipul permisiv: este tipul de părinte care nu își disciplinează copiii deloc, este fără limite și reguli. Rezultatul: copiii nu vor ști ce este bine și ce este rău și vor fi nesiguri.
• Tipul democratic: este tipul de părinte care explică copiilor ce așteaptă de la ei, își pedepsește și își răsplătește copiii într-un mod adecvat, corect. Rezultatul: copiii vor învăța treptat să se autocontroleze, vor fi copii ce vor putea lua singuri anumite decizii și sunt deschiși în societate.

Sunt convinsă că, într-un fel sau altul, ca și părinți, cu toții întâmpinăm la un moment dat greutăți în disciplinarea copiilor. Este important să punem și posibilitatea că poate nu noi greșim neapărat ca și părinți. Copiii sunt atât de diferiți și au temperamente și nivelele de dezvoltare diferite... Eu văd la copiii noștri: trei în trei feluri! Un stil de disciplină care funcționează la unul dintre copii poate să nu aibă nici un efect asupra altuia. Va trebui să găsiți modalitatea de disciplinare cea mai bună pentru copilul vostru, având mereu în minte că acest mod de disciplinare va determina comportamentul copilului vostru în viitor. 

Dacă cedați când copilul vostru se ceartă cu voi atunci când vrea să obțină ceva, când are de făcut un lucru pe care îl cereți de la el, sau când are un comportament ce trebuie corectat, atunci el va învăța că are voie să repete acel comportament pentru că mami și tati oricum nu îl vor pedepsi. Copiii testează mereu limitele lor, terenul pe care sunt. Dacă pot profita de inconsecvența părinților, o vor face fără regrete, dar cu efect negativ asupra lui mai târziu.

Dacă, însă, rămâneți ferm și consecvent, atunci copilul va învață că nu are rost să se certe pentru ceva care în final oricum va trebui să facă.

Iar acum, în final, câteva sfaturi pentru părinți:

• Fiți calmi și nu vă lăsați duși de val atunci când copilul are un comportament greșit. Nu țipați pentru că îl veți învăța prin aceasta că este bine dacă își pierde controlul. Ok, dar ce faci dacă ești o persoană ca mine??? Pffff... grea situație... Ia o pauză, respiră adânc, recapătă-ți cumpătul și reia apoi discuția cu un ton potrivit. Daaa, știiiiu - ușor de spus, greu de făcut pentru oamenii mai temperamentali :)))
• Nu cicăliți copiii. Nu îi amintiți mereu și mereu copilului ce trebuie să facă. Găsiți o altă modalitate: un program agățat undeva ca să fie văzut chiar și de cei mici, ca ei să se poată ghida... ca în timp să reușească singuri să aibă o disciplină a vieții, o rutină zilnică. Mai mult de atât, cicăleala duce la o indiferență totală a copiilor față de comentariile sau părerile voastre... pentru că sunt obișnuiți să vă audă vorbind cu sau fără folos. 
• Atenție la critică! De fiecare dată când disciplinați copilul, asigurați-vă că copilul se simte iubit chiar și în pedeapsă, să fie conștient de faptul că îi criticați comportamentul, și nu pe el ca persoană. 
• Apreciați verbal lucrurile bune. Nu amintiți lucrurile negative tot timpul. Atunci când copilul face o faptă bună, apreciați-l. Nu folosiți cuvinte de genul: „În sfârșit ai făcut și tu ordine în cameră fără să îți zic eu!” Este bine ca în cuvintele voastre să se simtă apreciere pură, fără urmă de negativism, ce va de genul: „Îmi place că ți-ai făcut azi ordine în cameră, am observat că este curată și frumoasă!”
• Răsplătiți comportamentul bun. Atenție! Înțelegeți diferența dintre răsplată și alintare! Răsplata este ceva ce copilul primește după ce s-a comportat bine, în timp ce alintarea este ceva ce îi oferiți înainte pentru a-l motiva să facă ceva. Aici este un teren periculos! Copilul poate învăța în mod greșit că el deține controlul. 
• Fiți un model bun de urmat! În zadar le spunem copiilor ce să facă și cum să fie dacă noi nu facem acele lucruri. Ei vor face ceea ce văd, nu ceea ce le spunem. Așa că trebuie să fim atenți, pentru că exemplul pe care îl dăm, va modela adultul care va deveni copilul nostru mai târziu.

În final, vă amintesc că oricâte am scrie sau am citi despre educarea copiilor, ei tot nu se vor încadra în anumite tipare. Ca și părinți, va trebui să descoperim împeună cum să ne disciplinăm copiii, astfel încât în timpul disciplinei, să le oferim acel mediu sigur în care ei să se simtă iubiți, ocrotiți și apreciați. 

Și mai presus de toate, mijlociți la Dumnezeu pentru ei. El este cel care ne poate da ajutorul Lui în orice situație! El vede inima voastră și cunoaște toată strădania voastră... vă știe victoriile și căderile, vă știe inima voastră de părinte. 

Doamne, binecuvântează-ne copiii!

oana p.

Lecții de la propriii copii...

Săptămâna aceasta s-au cristalizat câteva lucruri importante în mintea și în inima mea...

De când s-au născut băieții noștri, i-am lăsat mereu să se descurce... și zic eu, bine am făcut. Ca urmare, sunt foarte descurcăreți. Așadar, de mici au știut să mănânce singuri, să se îmbrace singuri, să meargă singuri noaptea la baie, să-și ducă farfuria la spălat, etc. Ca mamă, este o bucurie pentru mine să văd aceste lucruri.

DAR, săptămâna aceasta am înțeles că nu trebuie lăsați singuri în orice situație... Pentru a păstra intimitatea copiilor mei, nu voi dezvălui aici circumstanța în care am hotărât eceste lucruri... Ce pot să vă spun este că e legat de școală și... atât. Ce am învățat eu această săptămână este că nu îți lași oricum copilul să suporte consecințele. Îl lași să le suporte, dar nu singur! Am încercat să îi învățăm pe copii că în viață culegem roadele faptelor noastre. Au pornit de mici pe acest drum și au descoperit singuri aceste lucruri. De pildă: dacă răstorn supa pe mine, mă ud și mă murdăresc, iar senzația provocată este una neplăcută și inconfortabilă. Am pornit împreună pe acest drum al descoperirii lucrurilor și au înțeles că atât faptele bune, cât și cele rele, aduc anumite consecințe. Din păcate, cele rele aduc consecințe neplăcute. Tendința mea era să spun „Ei bine, știai că nu e bine ceea ce faci... te descurci acum!” Și așa am făcut și săptăman trecută și vă mărturisesc că am greșit. Să nu faceți așa! Este greșit! Asta nu înseamnă că trebuie să suportăm noi consecințele faptelor lor sau să încercăm să le eliminăm din viața lor. Nu, cred că ei trebuie să simtă că au greșit și să încerce să se corecteze. După ce am plecat de la școală, am regretat atât de mult, încât am vrut să mă întorc, să intru în clasă, să-l îmbrățișez taaare și să-i spun cât de mult îl iubesc. Repet, nu ca să elimin consecințele faptelor lui, ci ca să știe că nu este singur în încercarea prin care trece, chiar dacă și-a adus singur situația.

Apoi, după ce Dumnezeu mi-a dat această experiență, am citit câteva rânduri  scrise de Karen Andreola în cartea sa Charlotte Mason Companion care au fost strâns legate de cele trăite de mine și descrise mai sus. De fapt, este un citat pe care îl dă din cartea Hints on Child Training, scrisă de Henry Clay Trumbull, Spunea așa... „ Un părinte își pierde oportunitatea față de copilul său pe veci dacă nu-l compătimește pe acesta atunci când greșește. Este în natura fiecărui copil să tânjească după compătimire atunci când are mai mare nevioe de ea; și atunci când face ce nu este bine , sau are gânduri rele, când simte ispita, este bucuros să ceară ajutorul cuiva mai puternic și mai bun decât el și să-și mărturisească păcatele și căderile. Dacă vine la părinții lui într-o perioadă ca aceasta și este tratat cu compătimire va mai reveni cu încredere.”

Uau, ce frumos! Este exact ceea ce am hotărât în ziua aceea la școală. Ce frumos a îmbinat Dumnezeu experiența cu cele citite apoi. Asta mi-a întărit cele hotărâte. Să mă ajute Dumnezeu în această direcție, amin! Ce am învățat eu? Să nu îi las să suporte consecințele singuri! Să le fiu alături și la bine și la greu. Dar cum? Cum îmbini ca părinte disciplina cu dragostea? Cum îl faci să simtă și determinarea ta de a-l aduce pe calea cea bună, dar și dragostea pe care i-o porți necondiționat? Ei bine, răspunsul la această întrebare, pe mine personal m-a învățat cel mic. De când era mic, atunci când greșea, nu putea face un pas măcar fără a ne îmbrățișa. Nu suporta supărarea noastră. Trebuia să fie îmbrățișat și apoi pedepsit. Trebuia să știe că relația a rămas la fel... Foarte interesant... cum un copil atât de mic a știut să transmită un mesaj atât de important. Atunci când copiii trebuie să fie pedepsiți pentru faptele lor, trebuie să simtă în continuare dragostea noastră. Să nu simtă deloc că suntem departe și reci în supărarea noastră. Trebuie să simtă că suntem împreună cu ei în supărare și în pedeapsă. Câți dintre voi vă amintiți când făceam boacăne când eram mici? Ne era groază să scoatem nasul din cameră.  

În cuvinte mai simple, ar suna cam așa: „Dragul meu, te iubesc și sunt alături de tine orice s-ar întâmpla. Vino să te îmbrățișez, ca să îți amintești încă o dată dragostea mea. Ceea ce ai făcut nu este bine și tu știi că atât lucrurile bune, cât și cele rele au consecințele lor. Consecința de data aceasta nu va fi una plăcută, va urma pedeapsa. Te pedepsesc pentru că te iubesc și vreau să te corectezi în comportamenul tău.”  Și apoi... foarte important. Nu păstra tăcerea. Comunică cu copilul tău! Nu-i fă situația mai grea decât este, ci ajută-l să treacă peste perioada grea în care se află. Menține relația de prietenie și căldură chiar și în perioada în care este pedepsit pentru ceea ce a făcut, nu lăsa singurătatea să fie sentimentul predominant. Împletește-i sentimentul de regret pentru cele făcute cu prietenia ta. Aceasta îl va ajuta ca atunci când este la greu să apeleze tot la tine, pentru că va ști că este acceptat și ajutat.

Ce frumos a împletit Dumnezeu săptămâna aceasta experiența mea cu ceea ce am citit... iar în final... soluția a venit de acolo de unde nu mă așteptam: de la cel mic al nostru... Doamne ajută neputinței mele!

Aplicație practică LDT (Love, Do, Think)

M-am gândit mult la ceea ce citesc despre doamna Charlotte Mason și îmi plac foarte mult ideile ei. Mă regăsesc în paginile scrise de ea și îmi dă curajul de a merge mai departe... dar nu oricum... vreau să fac mai mult și mai bine pentru copiii noștri. Vreau să dau copiilor mei mai mult din copilăria de altă dată! Vreau să alerge mai mult în soare și aer curat decât să stea în fața televizorului, vreau să se mărdărească mai mult cu noroi, descoperind cu mânuțele lor lumea înconjurătoare. Vreau să știe să se bucure de un apus minunat de soare, vreau să știe să asculte un cântec de păsărele, vreau să recunoască sunetul ploii, al vântului ce șuieră printre grinzi, vreau să apreceize mireasma de salcâm pe care vântul ne-o aduce în curte an de an... Haideți să redăm copiilor noștri jocul, bucuria și copilăria de altă dată... se poate!

M-am gândit mult la ceea ce am scris în articolul Love, Do, Think și am încercat să pun în aplicare câteva idei. Iată una dintre ele:

Într-o zi am avut o idee. Am vrut să îi ajut să cunoască bucuria de a descoperi anumite lucruri din natură. Am vrut să facă acest lucru cu pasiune și determinare. Am vrut să văd în ochii lor bucuria de a descoperi singuri lumea ce îi înconjoară. Așa că le-am spus să meargă în curte și să-și aleagă ce vor ei să studiem azi. Le-am spus dacă vor alege pietre... să găsească mai multe feluri de pietre de diferite forme, culori și mărimi... sau frunze la fel... sau mai multe tipuri de sol... la care ei m-au întrebat: „Mami, putem alege orice?”  Iar eu le-am răspuns: „Desigur”... că doar ce puteau alege din curte??? Ha-ha-haaaa... bună întrebare...  

După câteva cercetări au venit cu un răspuns final: ”Mami, știm că nu ne lași”... la care eu... „Ba da, dragii mei, ce doriți să cercetați?” „Vrem să studiem râmele.” Ooook. Zis și făcut. Recunosc că de când au fost mici i-am încurajat să nu le fie frică de micile viețuitoare, începând de la păianjeni, furnici, cărăbuși, lăcuste și altele ce mișună și pe mine mă fac să țip. Vaaaai, în astă privință nu am vrut să fie sclifosiți ca mine... ha-ha-haaaaa...

Așa că au avut un timp deosebit împreună descoperind râmele. Au căutat cu pasiune prin pământ, au „cules” câteva și mi le-au prezentat ca pe o operă de artă, la care eu când le făceam poză, evident, mă strâmbam din nas. Ei deseori mă întreabă „mami, dar tu de ce nu pui mâna pe lăcustă?” sau „mami, ție de ce ți-e teamă de păianjeni?” sau „mami, de ce țipi când vezi un greiere că sare pe tine?”... la care eu le răspund... „eu am voie, că eu sunt fetiță”... 

Murdărici, dar bucuroși... și muuuult mai săsnătos decât a sta în fața televizorului. Au cules râme, le-au făcut casă dintr-un recipient de plastic și pământ, au cules iarbă pentru a înfrumuseța casa râmelor... m-am bucurat să-i văd făcând ceva împreună, descoperind ceva din lumea înconjurătoare. 

Iată câteva imagini din mica lor expediție:

Aici se laudă mamei că sunt curajoși și nu le e teamă să țină râmele în mână... pfffffff... ok, foarte bine, dar stați departe de mine, că altfel țip, ziceam în gândul meu :)))))

Aceasta este „casa” râmelor...

Iar aici culeg iarbă, pentru a înfrumuseța casa lor.

Aici mai meșteresc ei ceva pe acolo... nu știu exact ce anume, însă cert este că meșteresc cu uneltele luate de la bunicu și apoi de negăsit... pffff multe unelte a cumpărat bunicul... de când are trei nepoți...

Aici din nou culegătorii de iarbă... o tehnică inventată de ei: cu foarfeca.

Dar cercetarea lor nu a rămas doar la atât. Am vrut mai mult de atât de la ei. Așa că după ce au avut propria experiență în ceea ce privește tema aleasă (în cazul de față - râmele), au venit în casă și am început să îi întreb ce au descoperit despre râme. Apoi, au vrut să afle mai mult. Da, am reușit! Am stârnit în copii dorința de a învâța mai multe despre un anumit subiect! Am vizionat împreună un video despre anatomia râmei și au aflat lucruri uimitoare pe care nu cred că le vor uita în grabă. De ce??? Pentru că cele învățate sunt legate de o amintire împreună cu frații, de o experiență, își vor aminti cum au căutat prin pământ, cum le-au făcut o casă, cum au cules iarbă și apoi cum am vizionat împreună un video.

Și ca să fiu sigură că informațiile dobândite vor rămâne, le-am propus să își noteze câteva idei pe care le-au reținut despre subiectul cercetat. Aici este o imagine cu notițele celui mijlociu, care este doar în clasa 0, dar așa cum a știut el să scrie... pentru mine este minunat. Și ca să fie și mai interesant, zilele următoare le voi dărui câte un caiet mai special, copertat, cu o cutie specială... perfect pentru notițele din timpul expedițiilor, sau pentru diferite informații dobândite. 

  

Iar la final, chiar dacă pentru mine a fost o experiență destul de... greu de digerat... ha-ha-haaa, i-am lăudat pentru munca în echipă și pentru descoperirile făcute. De ce să dăm copiilor astfel de oportunități? Pentru că le dăm ocazia să își dezvolte multe abilități. În acest timp ei au învățat să lucreze în echipă, au învățat să ia împreună o decizie și mi-au adus răspunsul final. Au avut un plan bine stabilit în mintea lor: ceva de genul... scormonim în pământ, le găsim, la facem o casă, o mai accesorizăm și i-o prezentăm mamei ca pe o adevărată capodoperă. Au învățat să se concentreze ca să-și ducă la îndeplinire planul propus. Și-au folosit mâinile pentru muncă... Și-au dezvoltat gândirea, imaginația, creativitatea... au respirat aer curat... Câte beneficii dintr-o singură experiență! Cu siguranță voi repeta experiențe de acest gen... să sperăm că lucrurile alese vor fi mai frumoase și pentru mine... singura „fetiță” din casă, cum îmi spun ei mie... toți 4 dragi ai mei... 

Vă încurajez să găsiți experiențe pentru copiii voștri prin care să descopere lumea înconjurătoare... și ce este și mai important este să o facă plini de pasiune și încredere în ei înșiși. Creați astfel de amintiri pentru ei... vor fi de două ori câștigați: o dată amintirea plăcută, iar apoi informații dobândite în joacă, fără efort prea mare... 

Pe curând...

Love, Do, Think

Fiecare dintre noi am fost influențați într-o oarecare măsură de mediul în care am crescut, de oamenii care au fost în jurul nostru, de cei pe care i-am cunoscut, i-am iubit, i-am admirat, de locurile în care am locuit sau pe care le-am vizitat. Tot așa și copiii noștri sunt inspirați de relațiile pe care le au cu oamenii, lucrurile și locurile din jurul lor. Ca părinți suntem responsabili să gestionăm ceea ce este în jurul copiilor noștri, pentru că toate acestea vor avea o amprentă mare asupra personalității lor.

Doamna Charlotte Mason ne propune ca și curricullum pentru educarea unui copil trei lucruri pe care să i le oferim zilnic în casa noastră. Trebuie să ne asigurăm că ei au zilnic aceste trei lucruri, și anume:

1. Ceva sau cineva pe care să iubească;
2. Ceva care să facă;
3. Ceva la care să se gândească.

Într-o casă sunt multe lucruri și persoane gata să fie iubite, sunt multe oportunități de a ne exprima sentimentele și faptele noastre de iubire. Să vedem câteva exemple:

• părinți;
• frați, surori;
• alți membri ai familiei;
• un animal (un iepuraș, o pisică, un cățel, un hamster, un papagal, o broască țestoasă, etc.)

Prine expresia „ceva care să facă”, desigur, trebuie să înțelegem ceva valoros, adică nu să stea în fața televizorului sau a computerului. Iată câteva exemple de lucruri pe care copilul poate să le facă:

• să coasă haine de păpuși;
• să planifice o grădină;
• să curețe legumele pentru mâncare;
• să învețe câteva cuvinte într-o limbă străină;
• să asculte pe fratele sau sora mai mică citind cu voce tare;
• să învețe frații mai mici diferite activități sau jocuri;
• să facă macheta unei vile romane, a unei piramide sau a unui castel;
• să scrie o piesă ușoară de teatru în care să implice ca personaje membrii familiei.

Și câte altele mai pot fi enumerate... iar la sfârșit copilul are satisfacția lucrului bine făcut și abia așteaptă să vină să spună mamei sau tatălui: „Mami, tati, uite ce am făcut! ” Iar părinții, plini de admirație, trebuie să aprecieze verbal ceea ce copilul a făcut cu atâta pasiune și sârguință.

Despre ceva la care să se gândească e mai greu de spus, pentru că adesea lăsăm acest aspect pe dinafară. Este vorba de a-l face pe copil să se gândească profund la ceva, să contempleze la anumite lucruri, la ideile unor oameni, la descoperirile lor, la lumea care ne înconjoară, la cântecele păsărelelor, la florile minunate, la muzică, pictură... și cel mai presus de toate este să se gândească la Creatorul nostru minunat, la Cuvântul Lui.

Mare este provocarea doamnei Charlotte Mason! Mai ales când ai trei copii năzdrăvani... De multe ori poate nu putem lua toată învățătura și încercăm să adaptăm ideile în funcție de vremea în care trăim, în funcție de familia noastră. Eu cel puțin așa fac... Voi reveni, sper, cu un articol practic, cu idei aplicate și adaptate familiei noastre, dar inspirate de cele scrise mai sus... Pe curând!

Început

Am primit o invitație să particip la o întâlnire cu câteva mămici. Studiem împreună o carte intersantă scrisă de Karen Andreola, Charlotte Masson Companion. În această carte ne este prezentată o altă perspectivă asupra educației copiilor, perspectivă adusă de doamna Charlotte Mason la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Ea a fost un pionier în domeniul educației și a luptat cu pasiune și îndrăzneală pentru o educație mai bună pentru toți copiii, indiferent de clasa socială din care proveneau. Sunt idei deosebite și inspiraționale pe care autoarea Karen Andreola le aduce pe paginile acestei cărți minunate, idei pe care m-am gândit să le împărtășesc împreună cu voi în următoarele capitole. 

Am fost încurajată să văd că sunt și alte mămici care luptă în aceeași direcție ca și mine pentru binele copiilor lor. Recunosc, că mi s-a întâmplat adesea să mă întreb... oare nu sunt prea severă? Oare nu ar trebui să le permit mai mult copiilor? Oare restricțiile în ceea ce privește televizorul și calculatorul nu sunt prea aspre? Mă uitam în jur și vedeam cum copiii de vârsta lor sunt la zi cu toate știrile importante, sunt la curent cu filmele apărute, jocurile pe computer, o grămadă de personaje care mai de care mai ciudate... de la cele mai naive și stupide până la cele mai înfiorătoare... adevărați monștri care întunecă frumoasa lor copilărie, schimonosindu-le viața și sufletul...

De mult am hotărât cu iubitul meu soț ce ne dorim pentru copiii noștri. Întotdeauna au fost interzise jocuri cu lupte, pistoale (nici măcar cele cu apă), monștri, roboți luptători și alți eroi care mai de care mai ciudați. Asta vrem noi de la copiii noștri??? Am fost șocată când, într-o zi, ne plimbam printr-un magazin de jucării împreună cu băieții noștri. Era o zi specială, aveau adunată o anumită sumă de bani și și-au exprimat dorința de a-și cumpăra pe bănuții lor ceva jucării. Desigur că a fost o mare provocare să stai ca și copil cu banuții în buzunar și să știi că ai voie să alegi. Tare greu s-au hotărât... dar nu asta am vrut să vă spun... Ne plimbam și deodată aud o mamă și un copil vorbind despre jucăria pe care doreau să o cumpere. Mama discuta cu odrasla ei despre ce monstru să îi cumpere ca să își întregească prețioasa colecție. Discret... am aruncat o privire asupra jucăriilor căutate de mamă cu atâta ardoare... Erau fețe schimonosite îngrozitoare... monștri care pe mine m-au făcut să mă treacă fiori de groază... Asta le dăm noi copiilor noștri???? Dumnezeu să mă ierte pentru judecata-mi aspră... câtă ignoranță! Câtă inconștiență!

Unde sunt personajele de calitate de demult? Unde sunt adevărații eroi? Unde sunt salvatorii? Unde sunt cavalerii și cuceritorii? Unde sunt doamnele și reginele de altă dată? Am ajuns să le dăm copiilor monștri, eroi falși, prințese sclifosite... Trist, dar adevărat... Apoi dăm vina pe lumea în care trăim. Nu! Noi suntem responsabili de ceea ce punem în viața, în mintea și în sufletul copiilor noștri. Desigur, lumea în care noi trăim este o lume decăzută, cu multe rele, nedreptăți. Copiii noștri se vor lovi de toate aceste lucruri mai devreme sau mai târziu. Nu vom putea ca și părinți să eliminăm tot ce va veni rău în calea copiilor noștri. Dar eu cred că noi, ca și părinți, suntem chemați să le construim ca un scut de apărare. Trebuie să fie siguri de dragostea noastră necondiționată, trebuie să știe că avem încredere în ei, trebuie să îi învățăm ca ei să aibă încredere în ei înșiși. Acesta este scutul pe care noi îl putem construi pentru copiii noștri. Ei să se simtă iubiți, acceptați și valoroși în ochii lui Dumnezeu și în ochii noștri. Ei sunt fii de Dumnezeu și trebuie să le amintim asta zi de zi. Și atunci, asemenea unor prinți care nu se pot comporta oricum pentru că sunt fiii regelui... cu atât mai mult ei trebuie să înțeleagă că fiind copiii Regelui Suprem, Împăratului Universului... comportamentul lor trebuie să fie ca atare. Desigur, uneori batem pasul pe loc, zile și zile, luni, ani... dar noi suntem chemați ca și părinți să perseverăm în educarea și încurajarea copiilor noștri. Cred că Dumnezeu va răsplăti truda părintească... și câtă bucurie când vezi mici rezultate. Cât de mult mă bucur să-l văd pe cel mare că îmi deschide ușa ca un adevărat cavaler și spune: „Haide, mami, intră tu mai întâi!”. Biiine, poate pentru voi nu e mare lucru, însă eu vă spun asta în contextul unui copil-furtună, care dorea să fie peste tot  primul indiferent de mijloace. Este o mare realizare să văd nu doar că are răbdare... dar este un adevăart cavaler... Ok... sunt poate 8 ani de repetare și explicare, dar rezultatele încep să apară... ce bucurie pentru părinți acei mici pași pe care copilul îi face spre schimbarea în bine... 

Haideți să le redăm copiilor noștri adevăratele valori! Să le spunem despre adevărații eroi, despre marile personalități ale lumii, despre frumusețea întregului Univers. De ce să le spunem copiilor să nu se lase, să dea înapoi, să răspundă înapoi, să fie luptători în lucrurile rele?! Să le spunem mai mult copiilor despre dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie... acestea sunt Roada Duhului despre care Dumnezeu ne învață pe paginile Scripturii. Să le spunem mai mult despre Modelul Suprem, Isus Hristos. El să fie Modelul lor, Eroul lor...  

Și cu asta... închei aici. Mă bucur că mai sunt mămici care caută pentru copiii lor... o altă perspectivă decât cea din zilele noastre. O să încerc să scriu mai multe articole inspirate de filosofia asupra educației a acestei doamne simple, dar atât de avangardistă la vremea ei... Charlotte Mason... 

Iată cartea despre care vorbesc...

De-aş fi copil... în locul copiilor mei...

Adeseori când năzdrăvanii mei fac câte o boacănă mă întreb eu ce aş fi făcut de aş fi fost în locul lor... iar răspunsul de fiecare dată este că aş fi făcut exact la fel.

Aşa că am încercat azi să fac un exerciţiu şi să mă pun în locul lor. Adică să fiu copil în zilele noastre, exact la timpul şi locul în care se află ei... Şi iată ce am descoperit...

De-aş fi copil în locul copiilor mei, dimineaţa nu aş lenevi în pat, m-aş trezi dis de dimineaţă, căci o lume întreagă de jucării, vise şi poveşti mă aşteaptă. Nu aş avea timp de pierdut.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, m-aş furişa în dormitorul părinţilor mei... doar ca să-i pup şi să-i spun că îi iubesc, neştiind că ei preţuiesc fiecare secundă de somn dimineaţa...

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş uita să-mi fac patul. Ordinea mi s-ar părea în zadar... oricum jucăriile vor fi scoase din nou la joacă... Ehhh, spălatul pe dinţi... o treabă complicată făcută de musai ca să scap de fiorosul stomatolog.

De-aş fi copil în locul copiilor mei,  m-aş distra în timpul mesei şi aş inventa tot felul de glume împreună cu fraţii mei... chiar dacă mama ar fi în culmea nervilor :)))

De-aş fi copil în locul copiilor mei, nu m-aş obosi să cobor scările de la etaj la parter, ci aş aluneca pe balustradă... iiiuuuuuupiiiii... riscant şi distractiv.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş alerga toată ziua pe afară, m-aş urca în pomi, copaci şi tot ce mi-ar ieşi în cale, nu aş obosi făcând năzdrăvănii...

De-aş fi copil în locul copiilor mei, temele, lecţiile, cititul... ar fi munţi înalţi care mi-ar sta în cale spre lumea mea de joacă şi mi s-ar părea că sunt lucruri pentru cei mari, lucruri care mă ţin departe de viaţa mea frumoasă de... copil... 

De-aş fi copil în locul copiilor mei, m-aş minuna de lumea desenelor animate, de multitudinea de culori şi personaje... şi aş cere să mă uit la TV cât aş putea eu mai mult. Aş insista.... şi aş insista... şi aş insista... 

De-aş fi copil în locul copiilor mei, m-aş urca pe dulap de fiecare dată când mami şi tati nu m-ar vedea şi aş fura dulciurile bine ascunse în dulapul de sus.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, mi-aş înnebuni părinţii cu multe întrebări. Lumea fascinantă... gata să fie explorată şi înţeleasă de căpşorul meu de copil.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş face orice ca să nu dorm la amiază, iar seara înainte de culcare mi-ar trebui toate de pe lume... doar ca să mai prelungesc un pic momentul - mi-ar fi sete, mi-ar fi cald, mi-ar fi frică, mi-ar fi frig... Atunci mi-ar veni toate gândurile bune şi rele, toate întrebările şi frământările mele şi aş veni mereu jos să mai întreb pe mami încă ceva: "Mami, numai asta te întreb şi gata!" Şi apoi încă una, şi încă una... doar ca să mai stau un pic cu ei... părinţii mei...

De-aş fi copil în locul copiilor mei, nu aş înţelege de ce nu am voie să alerg, să strig, să sar, să joc fotbal în casă...  

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş considera că doar eu sunt cel mai bun decorator al pereţilor din camera mea şi aş încerca mandru propria-mi operă de artă... şi chiar aş crede că mi se cuvine asta... fiind camera mea.... logic, nuuu???

De-aş fi copil în locul copiilor mei, uneori m-aş teme de tunet, de furtună, alteori de întuneric, de artificii, de fulgere... mi-aş închipui lucruri înfricoşătoare şi aş trăi poate clipe de teamă cu aceeaşi intensitate cu care aş face cea mai interesantă năzbâtie de peste zi.

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş vrea să fiu iubit şi acceptat exact aşa cum sunt eu, aş vrea să nu mi se ceară la nesfârşit să mă schimb, aş vrea să nu aud mereu "imediat", aş vrea să fiu îmbrăţişat şi mângâiat mai des decât cicălit, aş vrea să nu strige nimeni la mine, aş vrea să joc fotbal cu tati, aş vrea să gătesc cu mami, aş vrea să jucăm ascunselea cu întreaga familie până seara târziu, aş vrea să stau seara pe spate şi să văd stelele cu mami la stânga şi tati la dreapta, aş vrea să merg pe lună, aş vrea să mă fac aviator, aş vrea ca atunci când voi fi mare să fac bani ca să-i cumpăr la mami o maşină de spălat vase ca să stea mai mult timp cu noi, aş vrea să alerg împreună cu fluturii, să zbor cu păsările, să vorbesc limba animalelor, m-ar interesa doar ziua de azi, fără melancolia pentru ieri sau resonsabilitatea pentru mâine... doar azi... acum... aş vrea să mă pot bucura liber de frumoasa mea copilărie... 

De-aş fi copil în locul copiilor mei, aş vrea... aş vrea... de ce copiii noştri nu ar vrea şi ei?

Şi toate astea le scriu... nu ca să îmi las copiii să facă ceea ce nu e bine, ci pentru ca să-i înţeleg de ce le fac... pentru că sunt copii şi aşa aş face şi eu în locul lor... frumoasa copilărie...

Provocarea de 30 zile - Nu strig la copii

Provocarea cea mai mare din viață pentru mine este aceea de a avea răbdare cu năzdrăvanii mei... recunosc (sper să nu se supere când vor crește) și vor răsfoi blogul mamei lor. Sunt minunați! Dumnezeu se folosește de ei ca să mă țină în dependență de El, să mă modeleze, să mă șlefuiască. Prin ei, Dumnezeu mă învață ce înseamnă răbdarea, dragostea necondiționată, dăruirea, slujirea... Mulțumesc copiii mei dragi, mărgăritare scumpe ale vieții noastre, vă iubim!

Cine este părinte nu se poate să nu înțeleagă ce scriu eu aici. Chiar dacă ești cel mai liniștit om și copiii te-au moștenit și sunt cuminți și docili... măcar o dată tot au reușit ei să te enerveze taaaaare de tot. Dacă este așa, are rost să citești mai departe... dacă nu... poți muta pe altă pagină, acest articol nu îți este de folos. Acest articol este pentru cei care se transformă din când în când într-o tornadă  :)))) Problema este că tornada distruge și lasă prăpăd în urmă... Așa suntem și noi atunci când lăsăm mânia și nervii să iasă din noi...

Iată câteva lucruri pentru a ne ajuta să nu mai strigăm la copiii noștri:

1. STOP! Oprește-te și recunoaște că ai nevoie de o schimbare.
2. Decide să începi chiar AZI, chiar ACUM schimbarea.
3. Fă din aceasta o PRIORITATE.
4. Stabilește un OBIECTIV măsurabil. De ex: 30 de zile fără să strig la copii, 10 zile să vorbesc doar calm cu ei, etc.
5. ÎMPĂRĂȘEȘTE obiectivul tău cu familia sau prietenii tăi. Aceasta te va  ajuta în procesul de schimbare. Nu este ușor să faci publică decizia ta... e chiar jenannt poate să recunoști unele obiceiuri rele... Dar este un act de curaj! Eu de pildă, am spus familiei despre asta, vă spun și vouă... chiar atașez o numărătoare inversă pe blog, le-am spus copiilor ca atunci când strig au voie să bată de două ori din plame și să ridice mâna sus spunând „Stop la strigat!”. Le-am spus că au voie să facă acest lucru chiar și atunci când sunt foarte nervoasă sau supărată.

Aș putea încheia cu un logo care să cuprindă toate ideile de mai sus:
„Stop! Nu striga! Gândește! Continuă calm!”

Mult succes, aștept comentariile voastre, ca să împărtășiți cu noi obiceiurile pe care vreți să le înlocuiți.

P.S.  Este a patra zi de când nu am ridicat vocea la copii. Asta a fost de încălzire :)))) Urmează provocarea de 30 de zile, care va fi afișată non-stop pe blog, sub forma unei numărători inverse. Vezi coloana din dreapta!