Să învățăm copiii să citească cu plăcere

 E ușor de constat că mulți copii din zilele noastre nu mai au plăcerea de a citi. Au atât de multe alte distracții mai la îndemâna lor, simțurile lor sunt atât de asaltate cu desene animate, filme, jocuri 3D, încât uneori mă gândesc foarte sincer că a citi nu este chiar cea mai mare plăcere a copiilor din zilele noastre.

Soluția? Nu știu încă exact, dar vă voi povesti cum am procedat eu și cum încerc eu să le aduc acel dor și drag de cărți. Nu! Nu i-am privat de toată tehnologia zilelor noastre! Nici nu sunt de acord ca un copil să fie total scos din lumea în care trăiește. Adică ei trăiesc într-o lume a tehnologiei, cred că dacă nu le dăm acces deloc la aceasta fie vor fi frustrați, fie vor fi destul de în urmă. Trebuie să ne gândim că ei în această lume a tehnologiei își vor căuta joburi, în această lume a tehnologiei își vor câștiga existența. DAR!!! Și aici pun un DAR mare: trebuie să fim înțelepți cu aceasta. Nu lăsați copiii să aibă acces la internet! Le deschideți o lume nebănuit de murdară, de periculoasă pentru mintea lor, pentru sufletul și trupul lor. Fiți înțelepți și echilibrați în toate! Lăsați copiii să aibă acces la tehnologia zilelor noastre, dar cu măsură și cu înțelepciune. Ce înseamnă asta? Noi avem un program foarte strict cu privire la aceste lucruri. Întocmiți și voi un program riguros de la care să nu vă abateți, fiți consecvenți și totul va fi bine. Voi știți cum e mai bine pentru voi și copiii voștri. De exemplu la noi, au voie la TV sau jocuri pe tabletă doar în weekend, iar pe timpul vacanței zilnic, dar nu mai mult de o oră. DAR! Din nou un DAR mare și hotărât: au voie doar după ce citesc cel puțin o oră. 

Ce am mai constatat? Am constatat că sunt copii care sunt înclinați spre a studia, spre a citi. Ei bine, lor le este mai ușor din acest punct de vedere, zic eu... Băieții noștri sunt fascinați de tot ce înseamnă știință, au ajuns să citească romane... pffff... grele zic eu, groase de trei degete... Sunt mândră de ei! DAR, oricând sunt cu gândul la joacă, la fotbal, la alergat și cățărat. Ceea ce pentru mine este OK, îmi place să îi văd copii zburdalnici, chiar dacă îmi este greu să le formez acest bun obicei bun, acela de a citi. Am observat, însă, că se poate cu hotărâre și consecvență.

Cum am făcut eu? De fapt cum FAC... pentru că este un proces... încă în lucru... Dar nu renunț, pentru că a învăța copiii să citească cu plăcere, cred că este un pas esențial în dezvoltarea lor intelectuală... chiar și într-o epocă în care vezi copiii „lipiți” de calculator sau TV.

Am început de mici să le vorbesc cu interes despre cărți, le-am spus că pot intra într-o lume senzațională a poveștilor, în care chiar pot participa la acțiune sau pot să își imagineze că sunt ei înșiși anumite personaje din carte.

Am încercat de mici să răsfoim cărți atractive, colorate, la care să aibă acces oricând.

Le-am explicat cât sunt de valoroase cărțile, cum hârtia se fabrică prin sacrificarea multor copaci, le-am explicat cum trebuie să avem grijă de cărți pentru că între cele două coperte se ascund lumi fascinante pe care ei le pot descoperi.

O experiență marcantă din acest proces, despre care vreau să vă povestesc... este vizita la biblioteca din oraș. Le-am făcut celor mari permis, ceea ce înseamnă accesul gratuit la o mulțime de cărți interesante. Experiența a fost extraordinară!!! Merită să încercați și voi! A fost așa de frumos și benefic! Am intrat într-un hol mare, impunător.... Ne-am oprit pentru a ne face permisele la bibliotecă, după care am poposit puțin pe coridor pentru a vedea câteva expuneri ale unor cărți extrem de vechi și valoroase. Era fascinant pentru ei, ca la muzeu. Apoi am honărit o vreme printre rafturile pline de cărți. Am mirosit împreună cărți noi și cărți vechi... Am încercat să facem diferența: cele vechi au acel miros specific, iar paginile cărților noi au miros de cerneală proaspătă. Am făcut chiar un mic concurs, cine găsește cea mai veche carte... ne-am îndesat năsucurile curioase în paginile lor, ca să simțim plăcerea oferită de mirosul de carte veche... dar mai ales pentru a ne îndrăgosti de minunatele cărți și de lumea oferită de acestea...

Am răsfoit împreună atlase, enciclopedii, am împrumutat cărțile pe care și le-au dorit, apoi ne-am întors acasă și au început să citească. Am discutat împreună despre un plan de citire. Am hotărât să citească atât literatură, cât și diferite cărți de știință. Dacă ar fi după ei, ar citi doar din enciclopedii și atlase... Ce îmi place e că și-au luat caiete de biologie și își extrag din cărți diferite informații, după care desenează apoi despre ceea ce au citit. Sunt mândră de ei!

OK! Știu că este un obicei mai greu de dobândit mai ales la copiii năzdrăvani, care nu au răbdare... Dar vă spun că se poate! Nu renunțați, perseverați! Haideți să ajutăm copiii să intre în lumea minunată a poveștilor...

oana p.

Jurnal de mulțumire - fila nr.5

O zi grea... parcă e greu să te gândești la a fi mulțumitor în unele zile. Și totuși, chiar și în zile ca acestea ai o mulțime de motive de mulțumire. Dar pentru că vreau să fiu specifică în mulțumirea mea, sunt mulțumitoare pentru învățătura primită azi. Iat-o:

Accesați acest link pentru a citi toate postările pe această temă a mulțumirii.

oana p.

Atât de trist... Sunt părinte îndurerat, mă revolt și strig!

Acum câteva zile am fost tristă. Tristă pentru propriii mei copii. Însă acum tristețea mea s-a transformat în revoltă, o revoltă care mă face să strig în gura mare: copiii noștri au nevoie de ajutor!!! Nu doar ai mei... ci copiii tăi, copiii prietenilor, copiii vecinilor și tot așa... Nu se poate ca la o vârstă atât de fragedă copiii să ajungă să spună: urăsc școala, urăsc temele! Atât de trist... Sunt părinte îndurerat, mă revolt și strig!

Am ajuns să ne vedem copiii cum își pun ceasul să sune mai repede ca să aibă timp să se joace. Unul din băieții noștri și-a pus alarma să sune la ora 6 dimineața ca să se joace cu Lego. Și asta nu pentru că le încărcăm noi programul, ci așa este sistemul din țara noastră... Revolta mea nu se îndreaptă împotriva unui dascăl sau împotriva unei școli, ci împotriva unui sistem edcucațional prost organizat cu o programă ce ne transformă copiii în niște roboți...  Atât de trist... Sunt părinte îndurerat, mă revolt și strig!

Am ajuns să ne vedem copiii apatici și extenuați, prea serioși uneori, prea responsabili la vârsta lor... Stresul le mânăncă dulcea copilărie... Mereu îi grăbim, îi grăbim, îi grăbim, că nu au nici ei timp suficient ca să-și îndeplinească datoria. Nu e corect să îi aruncăm atât de timpuriu în lumea noastră a adulților, în care totul trebuie să fie organizat, planificat și executat... Nuuuuuuuuuuu!!! Ei trebuie să aibă timp să viseze, să citească, să intre în lumea poveștilor, să intre în pielea personajelor, să se simtă prinți și prințese, să aibă timp să exploreze, să-și dezvolte simțurile!!! Criticăm copiii zilelor noastre că nu mai vor să citească... ai noștri vor, au descoperit această plăcere, dar nu au timp...   Atât de trist... Sunt părinte îndurerat, mă revolt și strig!

 Ei trebuie să aibă timp să alerge cu vântul în față, să stea la umbră să citească o carte bună, să zburde prin livadă, să se cațere prin pomi și să mănânce veseli fructele proaspete! Ei trebuie să aibă timp să se murdărească descoperind lumea înconjurătoare! Să aibă timp să cânte, să învețe să cânte la pian, la chitară... la ce vor ei! Copiii noștri adoră muzica, însă de câteva zile nu au mai avut timp nici măcar jumătate de oră să atingă pianul sau chitara...   Atât de trist... Sunt părinte îndurerat, mă revolt și strig!

Să aibă timp să descopere culorile lumii, să observe, să picteze! Să aibă timp să se autodescopere, să se autocunoască, să știe la ce sunt buni, ce talente au, ce înclinații. Să aibă timp să afle ce le place, ce hobby-uri au! Să aibă timp să își dezvolte talentele și abilitățile pe care le au! Să aibă timp să se rostogolească pe dealuri prin iarba proaspătă de primăvară, să stea minute în șir pe spate și să privească cerul, să asculte păsărelele cum cântă! Să aibă timp să culeagă flori, să înalțe zmei, să sară în grămezi cu frunze uscate de toamnă! Să aibă timp să se dea cu sania, să facă oameni de zăpadă... Într-una din serile trecute, pe unul din băieți l-am găsit plângând în liniște, cu lacrimi mari și pline de regret... Când l-am întrebat ce s-a întâmplat a refuzat să îmi spună (e băiat mare și îi era rușine să plângă pentru așa ceva), însă apoi puțin rușinat și-a spus durerea: nu e corect ca cel mic să aibă timp să facă om de zăpadă cu bunica în curte, iar el doar să privească de la fereastră, cu capul aplecat peste cărțile și caietele peste care demult s-au așternut umbrele nopții. I-am promis că mâine vom face împreună un om de zăpadă, însă nu mi-am putut ține promisiunea. Toată noaptea a plouat, așa că zăpada s-a dus... și speranța lui la fel... Acum așteptăm zăpada iar, cu speranța că va veni programată în funcție de programul încărcat al copiilor. Așa că, Doamne, te rog când mai trimiți zăpada, treci pe la ferestrele copiilor și vezi dacă și-au terminat temele, că tare trist mai e să o privească și să nu aibă timp să o atingă măcar...  Atât de trist... Sunt părinte îndurerat, mă revolt și strig!

Nu mai avem în casă copii, ajungem să avem doar elevi, copii stresați că trebuie să își facă interminabilele teme. În casă liniștea se lasă tot mai apăsătoare cu trecerea anilor, copiii sunt tot mai stresați, închiși în camerele lor, împingându-și limitele la maximum ca să facă față acestui sistem nedrept și ilogic. Atât de trist... Sunt părinte îndurerat, mă revolt și strig!

Noi, adulții, îi târâm pe copii în lumea noastră și mintea mea nu poate să înțeleagă de ce... Ce motive? Ce scop? Ce beneficii??? Nimeni nu câștigă nimic! Ne distrugem propriii copii, ne stresăm și noi enorm alături de ei, dezvoltăm o generație care la vârsta adultă sunt incapabili să își aleagă drumul în viață. Și ne mai mirăm de ce??? Pentru că i-am adus cu forța în lumea noastră fără ca ei să aibă timp să știe cine sunt, ce le place și la ce sunt buni...

Și câte ar mai fi de spus...

Atât de trist... Sunt părinte îndurerat, mă revolt și strig!

oana p.

Cele mai frumoase flori...

Cele mai frumoase flori sunt cele culese de mânuțele celor dragi, dintr-o inimă sinceră și plină de dragoste pură. Un buchețel de flori culese de pe câmp într-o zi minunată de toamnă... Mi-ai înseninat ziua, micuțule, mulțumesc!!!

oana p. 

Importanța micului dejun

Cu toții știm că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, dar sunt convinsă că unii adulți trișează, iar diminețile se grăbesc să plece repede din casă fără să mănânce un mic dejun sănătos. Eventual beau o ceașcă de cafea pe stomacul gol și... cam asta este micul lor dejun. Acest lucru nu doar că îi afectează pe ei, dar dacă ei înșiși sar cu indiferență peste micul dejun, cum ar putea avea ei succes în convingerea copiilor să respecte principiile unei alimentații sănătoase? Destul de greu...

Dar haideți acum să vedem împreună care sunt alimentele care se califică pentru a fi consumate la micul dejun și care nu. Cârnații, salamul, parizerul, crenvurștii nu sunt cele mai fericite opțiuni pentru micul dejun. Ele conțin foarte multe E-uri și foarte puțină carne, așa că n-ar trebui să vă faceți un obicei din a le pune pe masă în fiecare dimineață. Știu că sunt bune! :)))) De aceea nu am scris că vor fi eliminate complet, ci doar că nu sunt indicate să le oferim zilnic familiei dacă dorim să abordăm un stil de viață sănătos. 

Alimentele perfecte pentru micul dejun sunt ouăle, pâinea neagră și cerealele integrale, laptele și produsele lactate (iaurt, sana, brânză) și fructele. Am găsit câteva combinații delicioase și sănatoase pentru micul dejun pentru întreaga familie:

1. 1 ou fiert cu 2 felii de pâine prăjită + 1 pahar de suc proaspat de fructe și legume (portocale, grapefruit, mere și morcovi)
2. 1 roșie și câteva ciuperci făcute pe grătar + 2 felii de brânză + 2 felii de pâine + 1 fruct
3. 1 iaurt simplu + 1 felie de pâine toast sau 1 felie de chec făcut în casă + 1 banană
4. 1 castron de orez cu lapte/ fidea cu lapte/ griș cu lapte + 1 măr copt cu scortișoară
5. 1 castron de cereale cu lapte - adăugați după preferință fructe uscate (curmale, caise, smochine, stafide)
6. 1 sandviș preparat din pâine toast, 1 felie brânză, 1 felie de șuncă, 1 frunză salată verde, câteva felii de roșii sau castraveți + 1 pahar de suc proaspăt de fructe
7. Omletă + 2 felii de pâine integrală + 1 pahar de suc de portocale sau 1 măr
8. Milkshake – 1 banană, 1 cană de lapte, puțin zahăr vanilat sau miere, scorțisoara (opțional o nectarină sau câteva căpșuni) + cereale
9. 1 felie de pâine toast unsă cu unt și miere, 1 cană lapte, 1 banană
10. 2 felii de pâine neagră, puțin unt, 2 felii de brânză telemea, 1 cană de ceai îndulcit cu puțină miere

În final, nu uita! Mănâncă la micul dejun! Este cea mai importantă masă a zilei! De ce auzim asta tot timpul în jurul nostru? Pentru că în timpul zilei și peste noapte, corpul nostru epuizează toți nutrienții adunați în ziua respectivă. Așa că dimineața ai nevoie de o masă bogată care să-ți dea energia pentru o nouă zi. Așadar, cu toții ar trebui să servim micul dejun înainte de a ne începe activitățile noastre zilnice!

oana p.

Cum să-ți disciplinezi copilul în mod eficient

Ce înseamnă să îți disciplinezi copilul în mod eficient? Disciplina nu înseamnă doar pedeapsă, ci este mai mult de atât: înseamnă a învăța copilul. Disciplina înseamnă să înveți copilul să diferențieze răul de bine. Să îl înveți să respecte drepturile celor din jur și să știe care sunt comportamentele acceptabile și care nu. Când îți disciplinezi copilul, trebuie să fii sigur că el se simte sigur pe el și se simte iubit și ocrotit. Astfel, prin disciplina corectă, el va deveni  în timp un copil (mai târziu un adult) care va reuși să se autodisciplineze, va reuși să își controleze impulsurile și să nu fie frustrat în situațiile stresante pe care le întâmpină zi de zi.

Există câteva tipuri de părinți și aș dori să parcurgeți împreună cu mine următoarele rânduri, pentru a descoperi cărui tip de părinte ne încadrăm. 

• Tipul autoritar: este tipul de părinte strict, obsedat de perfecțiune, care nu își complimentează niciodată copiii. Rezultatul: copiii vor deveni rebeli, secretoși, rezistenți la toate formele de autoritate.
• Tipul permisiv: este tipul de părinte care nu își disciplinează copiii deloc, este fără limite și reguli. Rezultatul: copiii nu vor ști ce este bine și ce este rău și vor fi nesiguri.
• Tipul democratic: este tipul de părinte care explică copiilor ce așteaptă de la ei, își pedepsește și își răsplătește copiii într-un mod adecvat, corect. Rezultatul: copiii vor învăța treptat să se autocontroleze, vor fi copii ce vor putea lua singuri anumite decizii și sunt deschiși în societate.

Sunt convinsă că, într-un fel sau altul, ca și părinți, cu toții întâmpinăm la un moment dat greutăți în disciplinarea copiilor. Este important să punem și posibilitatea că poate nu noi greșim neapărat ca și părinți. Copiii sunt atât de diferiți și au temperamente și nivelele de dezvoltare diferite... Eu văd la copiii noștri: trei în trei feluri! Un stil de disciplină care funcționează la unul dintre copii poate să nu aibă nici un efect asupra altuia. Va trebui să găsiți modalitatea de disciplinare cea mai bună pentru copilul vostru, având mereu în minte că acest mod de disciplinare va determina comportamentul copilului vostru în viitor. 

Dacă cedați când copilul vostru se ceartă cu voi atunci când vrea să obțină ceva, când are de făcut un lucru pe care îl cereți de la el, sau când are un comportament ce trebuie corectat, atunci el va învăța că are voie să repete acel comportament pentru că mami și tati oricum nu îl vor pedepsi. Copiii testează mereu limitele lor, terenul pe care sunt. Dacă pot profita de inconsecvența părinților, o vor face fără regrete, dar cu efect negativ asupra lui mai târziu.

Dacă, însă, rămâneți ferm și consecvent, atunci copilul va învață că nu are rost să se certe pentru ceva care în final oricum va trebui să facă.

Iar acum, în final, câteva sfaturi pentru părinți:

• Fiți calmi și nu vă lăsați duși de val atunci când copilul are un comportament greșit. Nu țipați pentru că îl veți învăța prin aceasta că este bine dacă își pierde controlul. Ok, dar ce faci dacă ești o persoană ca mine??? Pffff... grea situație... Ia o pauză, respiră adânc, recapătă-ți cumpătul și reia apoi discuția cu un ton potrivit. Daaa, știiiiu - ușor de spus, greu de făcut pentru oamenii mai temperamentali :)))
• Nu cicăliți copiii. Nu îi amintiți mereu și mereu copilului ce trebuie să facă. Găsiți o altă modalitate: un program agățat undeva ca să fie văzut chiar și de cei mici, ca ei să se poată ghida... ca în timp să reușească singuri să aibă o disciplină a vieții, o rutină zilnică. Mai mult de atât, cicăleala duce la o indiferență totală a copiilor față de comentariile sau părerile voastre... pentru că sunt obișnuiți să vă audă vorbind cu sau fără folos. 
• Atenție la critică! De fiecare dată când disciplinați copilul, asigurați-vă că copilul se simte iubit chiar și în pedeapsă, să fie conștient de faptul că îi criticați comportamentul, și nu pe el ca persoană. 
• Apreciați verbal lucrurile bune. Nu amintiți lucrurile negative tot timpul. Atunci când copilul face o faptă bună, apreciați-l. Nu folosiți cuvinte de genul: „În sfârșit ai făcut și tu ordine în cameră fără să îți zic eu!” Este bine ca în cuvintele voastre să se simtă apreciere pură, fără urmă de negativism, ce va de genul: „Îmi place că ți-ai făcut azi ordine în cameră, am observat că este curată și frumoasă!”
• Răsplătiți comportamentul bun. Atenție! Înțelegeți diferența dintre răsplată și alintare! Răsplata este ceva ce copilul primește după ce s-a comportat bine, în timp ce alintarea este ceva ce îi oferiți înainte pentru a-l motiva să facă ceva. Aici este un teren periculos! Copilul poate învăța în mod greșit că el deține controlul. 
• Fiți un model bun de urmat! În zadar le spunem copiilor ce să facă și cum să fie dacă noi nu facem acele lucruri. Ei vor face ceea ce văd, nu ceea ce le spunem. Așa că trebuie să fim atenți, pentru că exemplul pe care îl dăm, va modela adultul care va deveni copilul nostru mai târziu.

În final, vă amintesc că oricâte am scrie sau am citi despre educarea copiilor, ei tot nu se vor încadra în anumite tipare. Ca și părinți, va trebui să descoperim împeună cum să ne disciplinăm copiii, astfel încât în timpul disciplinei, să le oferim acel mediu sigur în care ei să se simtă iubiți, ocrotiți și apreciați. 

Și mai presus de toate, mijlociți la Dumnezeu pentru ei. El este cel care ne poate da ajutorul Lui în orice situație! El vede inima voastră și cunoaște toată strădania voastră... vă știe victoriile și căderile, vă știe inima voastră de părinte. 

Doamne, binecuvântează-ne copiii!

oana p.

Să învățăm copiii RUGĂCIUNEA

Îmi doresc din toată inima pentru copiii noștri să fie aproape de Dumnezeu toată viața lor, să caute cu pasiune părtășia cu El în rugăciune și în studierea Cuvîntului Său. Îmi doresc să știe că, deși Dumnezeu este Creatorul Universului, în același timp El este Tatăl nostru drag și că pot să vină înaintea Lui în rugăciune oricând și în orice situație. Este de datoria noastră ca părinți să îi ajutăm pe copiii noștri să dobândească acest bun obicei... și cu cât este mai timpuriu, cu atât este mai benefic pentru sufletul lor.

 Iată câteva idei pe care noi le-am pus în practică pentru a iniția rugăciunea împreună cu copiii noștri.

Rugați-vă cu ei în mașină.

Nu știu alții cum sunt... dar când mergi cu 3 năzdrăvani în mașină... este o atmoferă... să-i zicem deosebită? Cand îi duc eu la școală îmi place să mă rog cu ei. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că suntem în viață și că El ne-a mai adăugat o zi la viața noastră. Îmi place să cer binecuvântarea lui Dumnezeu peste ei, peste tot ceea ce au ei de făcut, ca El să le dea putere și înțelepciune în ziua care le stă în față.

Rugați-vă împreună cu familia înainte de culcare.

Să nu credeți că sunt prea mici ca să înțeleagă! Începeți de când sunt mici... chiar dacă poate singurul lucru pe care pot și știu să-l facă este să împreuneze mâinile la rugăciune. Apoi vor învăța să zică doar „Amin”, apoi vor repeta rugăciuni scurte după voi, apoi însă veți vedea ce rugăciuni frumoase și sincere vor rosti din inimioarele lor. Nu vă fie teamă să inițiați acest obicei! Nu trebuie să fie ca la biserică... Nu e mare bai că nu știți să predicați sau să cântați! Noi aveam această minunată rutină în familie: seara, după ce copiii iau cina, sunt îmbăiați și pregătiți în pijama... ne oprim la părtășia împreună cu familia. Este un timp în care stăm împreună și citim din Biblie un capitol. Ok, Oana, dar de unde să începem? Noi am făcut în felul următor: am luat câte o carte din Biblie și am citit-o capitol după capitol până am terminat-o în întregime. Apoi, când cartea e gata o încercuim la cuprins. Iată câteva din cărțile însemnate ca fiind citite:

Astfel avem o evidență a cărților parcurse împreună și sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să constatăm cu bucurie într-o zi că am citit împreună cu familia întreaga Biblie. Am ales să nu citim cărțile Bibliei în ordine, pentru a diversifica ca să nu aducem copiilor o stare de plictiseală. Așa că alternăm, citind cărți diferite, ba din Vechiul Testament, ba din Noul Testament. Apoi, citim dintr-o carte cu istorioare biblice, care este destul de succintă, însă pentru că avem încă printre noi și mititei... am vrut să rămână și ei cu ceva după părtășia noastră. Iată cărticica noastră:

La sfârșitul istorioarei sunt întrebări pentru copii pentru a verifica cunoștințele dobândite în urma citirii. Ooo, am uitat un aspect foarte important! Istorioara biblică este citită de cei doi băieți mai mari ai noștri, care au 6, respectiv 8 ani. Cel mic... în curând... În acest fel îi implicăm și pe ei în organizarea părtășiei noastre. După parcurgerea celor două surse pe care le-am amintit mai sus, ne rugăm pe rând, de la mare la mic... înălțând către Dumnezeu mănunchiul nostru de cinci rugăciuni... De fiecare dată este o experiență minunată! În final... pupici de la voinici... cum zicem noi, iar apoi culcarea celor mici.

Rugați-vă cu ei când sunt supărați, îngrijorați sau când le este teamă.

Indiferent care este cauza... poate s-au certat cu prietenul/prietena cea mai bună, poate și-au pierdut caietul de teme de matematică, poate au visat urât noaptea, sau poate le este teamă de întuneric, de furtună... E bine să îi îndreptăm de mici în momentele grele ale vieții către Dumnezeu, pentru a înțelege că la El găsim ajutor. Când le este teamă, nu îi ajută ca la nesfârșit să îi aduceți în patul vostru pentru restul nopții unde se simt în siguranță. Mergeți la ei, explicați-le cum sunt de fapt lucrurile, țineți-i în brațe, asigurați-i de dragostea și protecția voastră, dar rugați-vă împreună cu ei. Astfel le veți îndrepta privirea către Dumnezeu. Noi nu vom putea fi lângă ei în fiecare secundă a vieții lor. Încet, încet, ei vor învăța prin puterea pe care o primesc de la Dumnezeu să facă față situațiilor mai grele din viață. Astfel, veți construi un caracter puternic, dar și unul care să se încreadă în Tatăl. Puneți astfel în ei credință și dependență de Dumnezeu, Tatăl nostru. Și ce minunat va fi când vor începe să culeagă ei experiențe minunate între ei și Dumnezeu când El le ascultă rugăciunile! Am fost foarte bucuroasă să aud o experiență a baiețelului nostru mijlociu (6 ani) zilele acestea. O săptămâna a fost nepoțica noastră la noi în vacanță și seara nu s-a simțit bine. Dimineața mi-a fost așa de drag să aud discuția dintre ei. „T., știi de ce ai putut dormi aseară și te-ai simțit mai bine? întreabă mijlociul meu drag. T. răspunde: Nu! După care el spune: Pentru că m-am rugat pentru tine ca Dumnezeu să te vindece!” A fost atât de frumos să asist din exterior. Eu nu am inițiat nimic, nu am provocat nimic... era pur și simplu experiența lui cu Dumnezeu, așa cum o poate percepe la vârsta de 6 ani. Pentru mine, ca mamă, a fost minunat!  Prin astfel de experiențe... ei înțeleg că lui Dumnezeu chiar îi pasă de ei și de micile lor provocări de peste zi... chiar dacă sunt doar niște copilași...

Rugați-vă cu ei când sunt fericiți.

Este bine să învețe să-L slăvească pe Dumnezeu și să îi mulțumească pentru lucruile bune care se întâmplă în viața lor și a celor din jurul lor. Nu e bine să lăsăm copiii să se învețe doar să ceară lui Dumnezeu! Trebuie să cultivăm în ei o atitudine mulțumitoare! Este bine să știe că bucuriile trebuie împărtășite cu Dumnezeu... așa cum le împărtășim unui prieten bun.

Rugați-vă cu ei înainte de masă.

Aici, la noi, se întâmplă un lucru care îi face pe musafiri să zâmbească ușor... De fiecare dată când mâncăm ne rugăm unul dintre noi, părinții, apoi toți trei copiii. Unora dintre musafiri poate le este foame și zâmbesc... Am inițiat acest obicei tocmai pentru a învăța că fiecare trebuie să mulțumească Tatălui pntru „pâinea cea de toate zilele” Adică... nu doar... lasă că mama sau tata se roagă. Nu! Ei să știe toată viața că de la Dumnezeu avem totul și trebuie să îi mulțumim... Și așa facem noi... chiar dacă uneori durează mai mult... spre zgomotul înfometat al burticilor... Dar cultivăm astfel o atitudine mulțumitoare în copiii noștri.

Învățați-i să se roage singuri dimineața.

De o vreme încerc să îi învăț pe cei doi băieți mai mari de 6, respectiv 8 ani să aibă zilnic acea părtășie personală cu Dumnezeu. Să aibă acel timp doar ei și Dumnezeu... nu doar părtășia cu familia. Nu trebuie să fie la început ceva foarte complicat, de care micuțul vostru să se sperie și să respingă din start! Eu le-am spus copiilor că și lui Dumnezeu îi place să i se spună „Bună dimineața!”. Așa că le-am zis să deschidă geamul și să-i spună „Bună dimineața!” lui Dumnezeu. Apoi, să citească ceva din Biblie, să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru noua zi pe care au început-o. Cred că este atât de important să înțeleagă de mici că este un dar fiecare zi pe care o avem. Faptul că respirăm, umblăm, gândim, vorbim, vedem... nu este ceva care ni se cuvine, ci sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi, sunt binecuvântările lui Dumnezeu care se înnoiesc în fiecare dimineață. Sper că se vor deprinde și cu acest bun obicei... Pffffff... anevoios drum... trebuie să îi ajutăm cu perseverență și înțelepciune.

Scopul pe care îl am în minte pentru copilașii noștri este ca ei să nu se gândească la rugăciune ca la un eveniment special, aparte... ci să o perceapă ca pe o conversație naturală cu Tatăl nostru... indiferent de situație sau perioadă din zi sau din viață. Știu, este un proces care abia acum începe pentru copilașii noștri. Ei sunt abia la început în minunata lor călătorie cu Isus. Dumnezeu are încă mult de lucru la inima, la comportamentul, la caracterul și la viața lor. Dar, cu ajutorul și călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, încercăm ca și părinți să punem o fundație solidă a credinței peste care El să poată construi... 

Felicitare handmade de Paște

Anul acesta am ales pentru felicitarea handmade de Paște... ceva colorat și drăguț. Am vrut să insist pe însemnătatea crucii în viața noastră, pentru ca și copiii să înțeleagă de mici că de Paște îl sărbătorim pe Hristos Cel Înviat... și nu pe iepurașul gogonat... :)))) Ei bine... să nu credeți că la noi nu vine iepurașul!!! Ba vine și îl așteptăm în fiecare an, dar cu toții știm (de la mic la mare) că sunt mici atenții pe care ni le facem unii altora. Dar cred că nu trebuie să uităm ce a făcut Isus pentru întreaga omenire: a murit și a înviat!!! Este cea mai fascinantă întâmplare de-a lungul timpului! 

Dar să revenim la felicitarea noastră... 

Materiale folosite:

• Hârtie colorată
• Carton colorat
• Hârtie albă
• Lipici
• Foarfecă
• Creion, stilou, radieră, creioane colorate...
• (Mânuțe îndemânatice... sau nu) 

Pași de urmat:

1. Se pregătește cartonul colorat de mărimea dorită
2. Se taie apoi o coală albă de hârtie de mărimea cartonului
3. Se desenează pe coala albă de hârtie o cruce pe o parte, iar apoi se întoarce și se conturează aceeași cruce și pe cealaltă parte
4. Se taie fâșii din hârtia colorată
5. Se lipesc aceste fâșii de culori diferite peste crucea desenată, astfel încât să depășească marginea desenată
6. Întoarceți hârtia albă pe partea cealaltă și decupați după conturul crucii desenate pe spate
7. Lipiți apoi crucea colorată pe cartonul pregătit
8. Scrieți apoi mesajul dorit pe felicitare
9. Puneți într-un plic și... expediați cu mult drag...

Iată câteva imagini:

Lecții de la propriii copii...

Săptămâna aceasta s-au cristalizat câteva lucruri importante în mintea și în inima mea...

De când s-au născut băieții noștri, i-am lăsat mereu să se descurce... și zic eu, bine am făcut. Ca urmare, sunt foarte descurcăreți. Așadar, de mici au știut să mănânce singuri, să se îmbrace singuri, să meargă singuri noaptea la baie, să-și ducă farfuria la spălat, etc. Ca mamă, este o bucurie pentru mine să văd aceste lucruri.

DAR, săptămâna aceasta am înțeles că nu trebuie lăsați singuri în orice situație... Pentru a păstra intimitatea copiilor mei, nu voi dezvălui aici circumstanța în care am hotărât eceste lucruri... Ce pot să vă spun este că e legat de școală și... atât. Ce am învățat eu această săptămână este că nu îți lași oricum copilul să suporte consecințele. Îl lași să le suporte, dar nu singur! Am încercat să îi învățăm pe copii că în viață culegem roadele faptelor noastre. Au pornit de mici pe acest drum și au descoperit singuri aceste lucruri. De pildă: dacă răstorn supa pe mine, mă ud și mă murdăresc, iar senzația provocată este una neplăcută și inconfortabilă. Am pornit împreună pe acest drum al descoperirii lucrurilor și au înțeles că atât faptele bune, cât și cele rele, aduc anumite consecințe. Din păcate, cele rele aduc consecințe neplăcute. Tendința mea era să spun „Ei bine, știai că nu e bine ceea ce faci... te descurci acum!” Și așa am făcut și săptăman trecută și vă mărturisesc că am greșit. Să nu faceți așa! Este greșit! Asta nu înseamnă că trebuie să suportăm noi consecințele faptelor lor sau să încercăm să le eliminăm din viața lor. Nu, cred că ei trebuie să simtă că au greșit și să încerce să se corecteze. După ce am plecat de la școală, am regretat atât de mult, încât am vrut să mă întorc, să intru în clasă, să-l îmbrățișez taaare și să-i spun cât de mult îl iubesc. Repet, nu ca să elimin consecințele faptelor lui, ci ca să știe că nu este singur în încercarea prin care trece, chiar dacă și-a adus singur situația.

Apoi, după ce Dumnezeu mi-a dat această experiență, am citit câteva rânduri  scrise de Karen Andreola în cartea sa Charlotte Mason Companion care au fost strâns legate de cele trăite de mine și descrise mai sus. De fapt, este un citat pe care îl dă din cartea Hints on Child Training, scrisă de Henry Clay Trumbull, Spunea așa... „ Un părinte își pierde oportunitatea față de copilul său pe veci dacă nu-l compătimește pe acesta atunci când greșește. Este în natura fiecărui copil să tânjească după compătimire atunci când are mai mare nevioe de ea; și atunci când face ce nu este bine , sau are gânduri rele, când simte ispita, este bucuros să ceară ajutorul cuiva mai puternic și mai bun decât el și să-și mărturisească păcatele și căderile. Dacă vine la părinții lui într-o perioadă ca aceasta și este tratat cu compătimire va mai reveni cu încredere.”

Uau, ce frumos! Este exact ceea ce am hotărât în ziua aceea la școală. Ce frumos a îmbinat Dumnezeu experiența cu cele citite apoi. Asta mi-a întărit cele hotărâte. Să mă ajute Dumnezeu în această direcție, amin! Ce am învățat eu? Să nu îi las să suporte consecințele singuri! Să le fiu alături și la bine și la greu. Dar cum? Cum îmbini ca părinte disciplina cu dragostea? Cum îl faci să simtă și determinarea ta de a-l aduce pe calea cea bună, dar și dragostea pe care i-o porți necondiționat? Ei bine, răspunsul la această întrebare, pe mine personal m-a învățat cel mic. De când era mic, atunci când greșea, nu putea face un pas măcar fără a ne îmbrățișa. Nu suporta supărarea noastră. Trebuia să fie îmbrățișat și apoi pedepsit. Trebuia să știe că relația a rămas la fel... Foarte interesant... cum un copil atât de mic a știut să transmită un mesaj atât de important. Atunci când copiii trebuie să fie pedepsiți pentru faptele lor, trebuie să simtă în continuare dragostea noastră. Să nu simtă deloc că suntem departe și reci în supărarea noastră. Trebuie să simtă că suntem împreună cu ei în supărare și în pedeapsă. Câți dintre voi vă amintiți când făceam boacăne când eram mici? Ne era groază să scoatem nasul din cameră.  

În cuvinte mai simple, ar suna cam așa: „Dragul meu, te iubesc și sunt alături de tine orice s-ar întâmpla. Vino să te îmbrățișez, ca să îți amintești încă o dată dragostea mea. Ceea ce ai făcut nu este bine și tu știi că atât lucrurile bune, cât și cele rele au consecințele lor. Consecința de data aceasta nu va fi una plăcută, va urma pedeapsa. Te pedepsesc pentru că te iubesc și vreau să te corectezi în comportamenul tău.”  Și apoi... foarte important. Nu păstra tăcerea. Comunică cu copilul tău! Nu-i fă situația mai grea decât este, ci ajută-l să treacă peste perioada grea în care se află. Menține relația de prietenie și căldură chiar și în perioada în care este pedepsit pentru ceea ce a făcut, nu lăsa singurătatea să fie sentimentul predominant. Împletește-i sentimentul de regret pentru cele făcute cu prietenia ta. Aceasta îl va ajuta ca atunci când este la greu să apeleze tot la tine, pentru că va ști că este acceptat și ajutat.

Ce frumos a împletit Dumnezeu săptămâna aceasta experiența mea cu ceea ce am citit... iar în final... soluția a venit de acolo de unde nu mă așteptam: de la cel mic al nostru... Doamne ajută neputinței mele!

Aplicație practică LDT (Love, Do, Think)

M-am gândit mult la ceea ce citesc despre doamna Charlotte Mason și îmi plac foarte mult ideile ei. Mă regăsesc în paginile scrise de ea și îmi dă curajul de a merge mai departe... dar nu oricum... vreau să fac mai mult și mai bine pentru copiii noștri. Vreau să dau copiilor mei mai mult din copilăria de altă dată! Vreau să alerge mai mult în soare și aer curat decât să stea în fața televizorului, vreau să se mărdărească mai mult cu noroi, descoperind cu mânuțele lor lumea înconjurătoare. Vreau să știe să se bucure de un apus minunat de soare, vreau să știe să asculte un cântec de păsărele, vreau să recunoască sunetul ploii, al vântului ce șuieră printre grinzi, vreau să apreceize mireasma de salcâm pe care vântul ne-o aduce în curte an de an... Haideți să redăm copiilor noștri jocul, bucuria și copilăria de altă dată... se poate!

M-am gândit mult la ceea ce am scris în articolul Love, Do, Think și am încercat să pun în aplicare câteva idei. Iată una dintre ele:

Într-o zi am avut o idee. Am vrut să îi ajut să cunoască bucuria de a descoperi anumite lucruri din natură. Am vrut să facă acest lucru cu pasiune și determinare. Am vrut să văd în ochii lor bucuria de a descoperi singuri lumea ce îi înconjoară. Așa că le-am spus să meargă în curte și să-și aleagă ce vor ei să studiem azi. Le-am spus dacă vor alege pietre... să găsească mai multe feluri de pietre de diferite forme, culori și mărimi... sau frunze la fel... sau mai multe tipuri de sol... la care ei m-au întrebat: „Mami, putem alege orice?”  Iar eu le-am răspuns: „Desigur”... că doar ce puteau alege din curte??? Ha-ha-haaaa... bună întrebare...  

După câteva cercetări au venit cu un răspuns final: ”Mami, știm că nu ne lași”... la care eu... „Ba da, dragii mei, ce doriți să cercetați?” „Vrem să studiem râmele.” Ooook. Zis și făcut. Recunosc că de când au fost mici i-am încurajat să nu le fie frică de micile viețuitoare, începând de la păianjeni, furnici, cărăbuși, lăcuste și altele ce mișună și pe mine mă fac să țip. Vaaaai, în astă privință nu am vrut să fie sclifosiți ca mine... ha-ha-haaaaa...

Așa că au avut un timp deosebit împreună descoperind râmele. Au căutat cu pasiune prin pământ, au „cules” câteva și mi le-au prezentat ca pe o operă de artă, la care eu când le făceam poză, evident, mă strâmbam din nas. Ei deseori mă întreabă „mami, dar tu de ce nu pui mâna pe lăcustă?” sau „mami, ție de ce ți-e teamă de păianjeni?” sau „mami, de ce țipi când vezi un greiere că sare pe tine?”... la care eu le răspund... „eu am voie, că eu sunt fetiță”... 

Murdărici, dar bucuroși... și muuuult mai săsnătos decât a sta în fața televizorului. Au cules râme, le-au făcut casă dintr-un recipient de plastic și pământ, au cules iarbă pentru a înfrumuseța casa râmelor... m-am bucurat să-i văd făcând ceva împreună, descoperind ceva din lumea înconjurătoare. 

Iată câteva imagini din mica lor expediție:

Aici se laudă mamei că sunt curajoși și nu le e teamă să țină râmele în mână... pfffffff... ok, foarte bine, dar stați departe de mine, că altfel țip, ziceam în gândul meu :)))))

Aceasta este „casa” râmelor...

Iar aici culeg iarbă, pentru a înfrumuseța casa lor.

Aici mai meșteresc ei ceva pe acolo... nu știu exact ce anume, însă cert este că meșteresc cu uneltele luate de la bunicu și apoi de negăsit... pffff multe unelte a cumpărat bunicul... de când are trei nepoți...

Aici din nou culegătorii de iarbă... o tehnică inventată de ei: cu foarfeca.

Dar cercetarea lor nu a rămas doar la atât. Am vrut mai mult de atât de la ei. Așa că după ce au avut propria experiență în ceea ce privește tema aleasă (în cazul de față - râmele), au venit în casă și am început să îi întreb ce au descoperit despre râme. Apoi, au vrut să afle mai mult. Da, am reușit! Am stârnit în copii dorința de a învâța mai multe despre un anumit subiect! Am vizionat împreună un video despre anatomia râmei și au aflat lucruri uimitoare pe care nu cred că le vor uita în grabă. De ce??? Pentru că cele învățate sunt legate de o amintire împreună cu frații, de o experiență, își vor aminti cum au căutat prin pământ, cum le-au făcut o casă, cum au cules iarbă și apoi cum am vizionat împreună un video.

Și ca să fiu sigură că informațiile dobândite vor rămâne, le-am propus să își noteze câteva idei pe care le-au reținut despre subiectul cercetat. Aici este o imagine cu notițele celui mijlociu, care este doar în clasa 0, dar așa cum a știut el să scrie... pentru mine este minunat. Și ca să fie și mai interesant, zilele următoare le voi dărui câte un caiet mai special, copertat, cu o cutie specială... perfect pentru notițele din timpul expedițiilor, sau pentru diferite informații dobândite. 

  

Iar la final, chiar dacă pentru mine a fost o experiență destul de... greu de digerat... ha-ha-haaa, i-am lăudat pentru munca în echipă și pentru descoperirile făcute. De ce să dăm copiilor astfel de oportunități? Pentru că le dăm ocazia să își dezvolte multe abilități. În acest timp ei au învățat să lucreze în echipă, au învățat să ia împreună o decizie și mi-au adus răspunsul final. Au avut un plan bine stabilit în mintea lor: ceva de genul... scormonim în pământ, le găsim, la facem o casă, o mai accesorizăm și i-o prezentăm mamei ca pe o adevărată capodoperă. Au învățat să se concentreze ca să-și ducă la îndeplinire planul propus. Și-au folosit mâinile pentru muncă... Și-au dezvoltat gândirea, imaginația, creativitatea... au respirat aer curat... Câte beneficii dintr-o singură experiență! Cu siguranță voi repeta experiențe de acest gen... să sperăm că lucrurile alese vor fi mai frumoase și pentru mine... singura „fetiță” din casă, cum îmi spun ei mie... toți 4 dragi ai mei... 

Vă încurajez să găsiți experiențe pentru copiii voștri prin care să descopere lumea înconjurătoare... și ce este și mai important este să o facă plini de pasiune și încredere în ei înșiși. Creați astfel de amintiri pentru ei... vor fi de două ori câștigați: o dată amintirea plăcută, iar apoi informații dobândite în joacă, fără efort prea mare... 

Pe curând...

Love, Do, Think

Fiecare dintre noi am fost influențați într-o oarecare măsură de mediul în care am crescut, de oamenii care au fost în jurul nostru, de cei pe care i-am cunoscut, i-am iubit, i-am admirat, de locurile în care am locuit sau pe care le-am vizitat. Tot așa și copiii noștri sunt inspirați de relațiile pe care le au cu oamenii, lucrurile și locurile din jurul lor. Ca părinți suntem responsabili să gestionăm ceea ce este în jurul copiilor noștri, pentru că toate acestea vor avea o amprentă mare asupra personalității lor.

Doamna Charlotte Mason ne propune ca și curricullum pentru educarea unui copil trei lucruri pe care să i le oferim zilnic în casa noastră. Trebuie să ne asigurăm că ei au zilnic aceste trei lucruri, și anume:

1. Ceva sau cineva pe care să iubească;
2. Ceva care să facă;
3. Ceva la care să se gândească.

Într-o casă sunt multe lucruri și persoane gata să fie iubite, sunt multe oportunități de a ne exprima sentimentele și faptele noastre de iubire. Să vedem câteva exemple:

• părinți;
• frați, surori;
• alți membri ai familiei;
• un animal (un iepuraș, o pisică, un cățel, un hamster, un papagal, o broască țestoasă, etc.)

Prine expresia „ceva care să facă”, desigur, trebuie să înțelegem ceva valoros, adică nu să stea în fața televizorului sau a computerului. Iată câteva exemple de lucruri pe care copilul poate să le facă:

• să coasă haine de păpuși;
• să planifice o grădină;
• să curețe legumele pentru mâncare;
• să învețe câteva cuvinte într-o limbă străină;
• să asculte pe fratele sau sora mai mică citind cu voce tare;
• să învețe frații mai mici diferite activități sau jocuri;
• să facă macheta unei vile romane, a unei piramide sau a unui castel;
• să scrie o piesă ușoară de teatru în care să implice ca personaje membrii familiei.

Și câte altele mai pot fi enumerate... iar la sfârșit copilul are satisfacția lucrului bine făcut și abia așteaptă să vină să spună mamei sau tatălui: „Mami, tati, uite ce am făcut! ” Iar părinții, plini de admirație, trebuie să aprecieze verbal ceea ce copilul a făcut cu atâta pasiune și sârguință.

Despre ceva la care să se gândească e mai greu de spus, pentru că adesea lăsăm acest aspect pe dinafară. Este vorba de a-l face pe copil să se gândească profund la ceva, să contempleze la anumite lucruri, la ideile unor oameni, la descoperirile lor, la lumea care ne înconjoară, la cântecele păsărelelor, la florile minunate, la muzică, pictură... și cel mai presus de toate este să se gândească la Creatorul nostru minunat, la Cuvântul Lui.

Mare este provocarea doamnei Charlotte Mason! Mai ales când ai trei copii năzdrăvani... De multe ori poate nu putem lua toată învățătura și încercăm să adaptăm ideile în funcție de vremea în care trăim, în funcție de familia noastră. Eu cel puțin așa fac... Voi reveni, sper, cu un articol practic, cu idei aplicate și adaptate familiei noastre, dar inspirate de cele scrise mai sus... Pe curând!

Început

Am primit o invitație să particip la o întâlnire cu câteva mămici. Studiem împreună o carte intersantă scrisă de Karen Andreola, Charlotte Masson Companion. În această carte ne este prezentată o altă perspectivă asupra educației copiilor, perspectivă adusă de doamna Charlotte Mason la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Ea a fost un pionier în domeniul educației și a luptat cu pasiune și îndrăzneală pentru o educație mai bună pentru toți copiii, indiferent de clasa socială din care proveneau. Sunt idei deosebite și inspiraționale pe care autoarea Karen Andreola le aduce pe paginile acestei cărți minunate, idei pe care m-am gândit să le împărtășesc împreună cu voi în următoarele capitole. 

Am fost încurajată să văd că sunt și alte mămici care luptă în aceeași direcție ca și mine pentru binele copiilor lor. Recunosc, că mi s-a întâmplat adesea să mă întreb... oare nu sunt prea severă? Oare nu ar trebui să le permit mai mult copiilor? Oare restricțiile în ceea ce privește televizorul și calculatorul nu sunt prea aspre? Mă uitam în jur și vedeam cum copiii de vârsta lor sunt la zi cu toate știrile importante, sunt la curent cu filmele apărute, jocurile pe computer, o grămadă de personaje care mai de care mai ciudate... de la cele mai naive și stupide până la cele mai înfiorătoare... adevărați monștri care întunecă frumoasa lor copilărie, schimonosindu-le viața și sufletul...

De mult am hotărât cu iubitul meu soț ce ne dorim pentru copiii noștri. Întotdeauna au fost interzise jocuri cu lupte, pistoale (nici măcar cele cu apă), monștri, roboți luptători și alți eroi care mai de care mai ciudați. Asta vrem noi de la copiii noștri??? Am fost șocată când, într-o zi, ne plimbam printr-un magazin de jucării împreună cu băieții noștri. Era o zi specială, aveau adunată o anumită sumă de bani și și-au exprimat dorința de a-și cumpăra pe bănuții lor ceva jucării. Desigur că a fost o mare provocare să stai ca și copil cu banuții în buzunar și să știi că ai voie să alegi. Tare greu s-au hotărât... dar nu asta am vrut să vă spun... Ne plimbam și deodată aud o mamă și un copil vorbind despre jucăria pe care doreau să o cumpere. Mama discuta cu odrasla ei despre ce monstru să îi cumpere ca să își întregească prețioasa colecție. Discret... am aruncat o privire asupra jucăriilor căutate de mamă cu atâta ardoare... Erau fețe schimonosite îngrozitoare... monștri care pe mine m-au făcut să mă treacă fiori de groază... Asta le dăm noi copiilor noștri???? Dumnezeu să mă ierte pentru judecata-mi aspră... câtă ignoranță! Câtă inconștiență!

Unde sunt personajele de calitate de demult? Unde sunt adevărații eroi? Unde sunt salvatorii? Unde sunt cavalerii și cuceritorii? Unde sunt doamnele și reginele de altă dată? Am ajuns să le dăm copiilor monștri, eroi falși, prințese sclifosite... Trist, dar adevărat... Apoi dăm vina pe lumea în care trăim. Nu! Noi suntem responsabili de ceea ce punem în viața, în mintea și în sufletul copiilor noștri. Desigur, lumea în care noi trăim este o lume decăzută, cu multe rele, nedreptăți. Copiii noștri se vor lovi de toate aceste lucruri mai devreme sau mai târziu. Nu vom putea ca și părinți să eliminăm tot ce va veni rău în calea copiilor noștri. Dar eu cred că noi, ca și părinți, suntem chemați să le construim ca un scut de apărare. Trebuie să fie siguri de dragostea noastră necondiționată, trebuie să știe că avem încredere în ei, trebuie să îi învățăm ca ei să aibă încredere în ei înșiși. Acesta este scutul pe care noi îl putem construi pentru copiii noștri. Ei să se simtă iubiți, acceptați și valoroși în ochii lui Dumnezeu și în ochii noștri. Ei sunt fii de Dumnezeu și trebuie să le amintim asta zi de zi. Și atunci, asemenea unor prinți care nu se pot comporta oricum pentru că sunt fiii regelui... cu atât mai mult ei trebuie să înțeleagă că fiind copiii Regelui Suprem, Împăratului Universului... comportamentul lor trebuie să fie ca atare. Desigur, uneori batem pasul pe loc, zile și zile, luni, ani... dar noi suntem chemați ca și părinți să perseverăm în educarea și încurajarea copiilor noștri. Cred că Dumnezeu va răsplăti truda părintească... și câtă bucurie când vezi mici rezultate. Cât de mult mă bucur să-l văd pe cel mare că îmi deschide ușa ca un adevărat cavaler și spune: „Haide, mami, intră tu mai întâi!”. Biiine, poate pentru voi nu e mare lucru, însă eu vă spun asta în contextul unui copil-furtună, care dorea să fie peste tot  primul indiferent de mijloace. Este o mare realizare să văd nu doar că are răbdare... dar este un adevăart cavaler... Ok... sunt poate 8 ani de repetare și explicare, dar rezultatele încep să apară... ce bucurie pentru părinți acei mici pași pe care copilul îi face spre schimbarea în bine... 

Haideți să le redăm copiilor noștri adevăratele valori! Să le spunem despre adevărații eroi, despre marile personalități ale lumii, despre frumusețea întregului Univers. De ce să le spunem copiilor să nu se lase, să dea înapoi, să răspundă înapoi, să fie luptători în lucrurile rele?! Să le spunem mai mult copiilor despre dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie... acestea sunt Roada Duhului despre care Dumnezeu ne învață pe paginile Scripturii. Să le spunem mai mult despre Modelul Suprem, Isus Hristos. El să fie Modelul lor, Eroul lor...  

Și cu asta... închei aici. Mă bucur că mai sunt mămici care caută pentru copiii lor... o altă perspectivă decât cea din zilele noastre. O să încerc să scriu mai multe articole inspirate de filosofia asupra educației a acestei doamne simple, dar atât de avangardistă la vremea ei... Charlotte Mason... 

Iată cartea despre care vorbesc...

Apus de soare cu familia

Era sâmbăta după-masa. Tocmai mă trezisem dintr-un somn dulce și adânc. Mă simțeam odihnită... în sfârșit... Copiii se treziseră de ceva vreme, însă iubitul mea avusese grijă să fiu lăsată în liniște. Ce binecuvântare! Mulțumesc, iubirea mea!

Deodată văd lumina soarelui care încet se îndrepta spre asfințit. Îmi veni o idee! Facem sandwich-uri, luăm mere, cumpărăm suc și dulciuri și mergem să admirăm apusul dintr-un loc minunat de unde se vede tot orașul. Zis și făcut. Toată lumea este de acord. Repede îmbrăcarea, pregătirea „ingredientelor” și... drum bun!

Deci, pe scurt, dragile mele. Iată rețeta unei activitați minunate împreună cu familia.

„Ingrediente”:

• sandwichuri
• apă
• suc
• mere
• dulciuri
• șervețele umede
• șervețele de hârtie
• o pătură
• haine mai groase în caz de nevoie
• cer senin, un loc frumos... pentru un apus minunat ;)

Mod „preparare”:

Se anunță familia cu bucurie. Se pregătesc sandwichurile, merele și apa. Îmbrăcați-vă în haine comode. O recomandare: pregătiți haine groase pentru seară, în caz că odată cu apusul soarelui trece și căldura. Se cumpără suc și dulciuri. Nu vă gândiți în seara asta la ce este sănătos, lăsați copiii să se bucure din când în când și de ce nu e voie. Știu că sună ciudat din gura mea :)))) Yammmiii, ce dulciuri bune am mâncat noi... Apoi deplasați-vă într-un loc de unde puteți admira apusul soarelui. Mențineți o atmosferă bună, plină de bucurie. Puteți cânta pe mașină... bucurați-vă! Aceste momente nu mai vin înapoi! Când ați ajuns, luați toate cele necesare. Găsiți un loc potrivit familiei voastre. Dacă aveți copii, feriți-vă de locuri în care copiii pot fi în pericol, pentru că va trebui să fiți mereu cu ochii pe ei. Întindeți pătura sau găsiți o bancă. Admirați apusul, timp în care savurați toate cele pregătite. Evitați să certați copiii, să vă încruntați, să vă stresați că se murdăresc sau vorbesc prea tare, etc. Uitați de serviciu, de grija zilei de mâine. Folosirea telefonului, laptopului, tabletei și a altor lucruri de acest gen este total interzisă! Lăsați-vă duși de val... fiți copii împreună cu copiii voștri. Jucați-vă cu ei! Zâmbiți! Gâdilați-vă! Alergați unii după ceilalți! Râdeți în hohote! Cântați! 

Iată încă o idee pentru un weekend împreună cu familia. O rețetă simplă, rapidă și ieftină... rezultatul... minunat: amintiri frumoase și  pentru voi... poze... he he heeee :)))) 

oana p.