Ieri am ieșit în oraș. I-am spus iubitului meu că trebuie să ies. Am un soț care mă iubește și mă înțelege, a intrat în sufletul meu de femeie și a înțeles nevoia mea de a avea timp pentru mine... și atât... timp în care nu mă sună să mă streseze unde sunt, cât mai stau, unde-i pantoful, scutecul, periuța de dinți sau lingurița cu care mănâncă x iaurtul... Iubirea mea, îți mulțumesc! Te iubesc!
Așa că... ies și mă plimb, mai intru în magazine... nu fac nimic special... mă relaxez puțin fără grija că mânuțele lipicioase ating toate vitrinele... Fără să fiu ca un titirez uitându-mă după toți trei ca să nu dispară sau să distrugă ceva din curiozitatea lor... Desigur mi-ar plăcea să ies cu Marius, cu el să evadez... să ne plimbăm
de mână
în liniște ore și ore în șir, fără să auzim de trei o ori pe secundă „Maaami!!!” sau „Taaati!” Dar pentru că avem trei copii, rar ni se întâmplă să fim fără toți trei deodată...
Așadar...am și eu zile în care mă simt copleșită de tot și simt nevoia să evadez. Să evadez??? Din minunata mea familie??? Din cuibul meu cald? Da, dragile mele, uneori simt nevoia să ies... chiar având o familie minunată și un soț iubitor...
De ce?
- Pentru că avem trei băieți minunați și gălăgioși, ceea ce nu-mi displace, dar uneori parcă e prea mult.
-
Pentru că aud minunatul cuvânt „mama” strigat uneori de trei ori pe secundă, ceea ce este frumos, dar uneori aș vrea să aud cuvântul „tata”, „bunica”, „bunicul”... sau oricare altul... mă rog, nu chiar oricare...
-
Pentru că năzdrăvanii noștri se mișcă atât de rapid, încât uneori am impresia că sunt într-un aeroport de copii, unde toți se grăbesc și aleargă disperat „să nu piardă avionul”. Din nou, și asta e OK, îi va ajuta în viață, însă până atunci energia lor debordantă trebuie bine canalizată.
-
Pentru că uneori când trece vreunul dintre copii prin fața mea, am impresia că asist la o întrecere de mașini de curse. Uneori aș vrea să pot scutura steagul care anunță sfârșitul cursei :))))
-
Pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat copiii cu o personalitate puternică, ceea ce este foarte bine, și Îi mulțumesc pentru asta... doar că uneori e mai greu pentru că mereu am în vedere oamenii de mâine ce vor ieși din ei.
-
Pentru că lupta pentru „putere” între frați este la ordinea zilei, ceea ce din nou este să zicem OK, dar trebuie canalizată spre bine, pentru modelarea caracterului lor.
-
Pentru că în fiecare minut trebuie să vorbesc ceva: să explic, să răspund la o întrebare, să cert, să iubesc, să dau o indicație, să îndemn, să încurajez, să corectez, să îndrept, să apreciez... Uneori simt că mă doare mintea de atâtea vorbe :)))
-
Pentru că uneori mă simt ca un judecător la procesul copiilor mei. Cine are dreptate? Cine a ajuns primul? A cui este jucăria? E drept, că de multe ori îi las să-și rezolve singuri socotelile, însă alteori se declanșează stare de urgență și trebuie să intervin, altfel, se pot produce „daune” mai grave :))) ați văzut bătaie între băieți???
-
Pentru că în permanență fac ceva: gătesc, spăl, strâng, șterg, împătur, lustruiesc, vorbesc, curăț, scutur, adun... ceea ce sincer, nu mă deranjează deloc, fac asta cu drag pentru scumpii din casa mea, dar chiar și așa... simt nevoia de a lua o mică pauză.
-
Pentru că... și lista poate continua...
Așadar, da, ies. Și nu mă simt vinovată. Pentru că eu cred că fiecare femeie are nevoie de timpul ei cu ea însăși. Fiecare în felul ei... unele poate se pun pe o bancă și citesc, altele fac sport, altele își cumpără pantofi noi, altele merg cu bicicleta... În același timp, bineînțeles, nu sunt deloc de acord cu femeile care umblă hai-hui toată ziua, neglijându-și casa și familia! Dar un pic de timp fiecare dintre noi avem nevoie.
Asta am făcut eu ieri. Dar să vă povestesc ceva: mă plimbam pe străzile mai umbroase ale orașului, ferindu-mă de razele prea puternice ale soarelui... Aud deodată gălăgie. Când mă uit... nu pot decât să zâmbesc. O mamă drăguță, frumos îngrijită, cu doi copii cam de aceeași vârstă la fel de curați și îngrijiți. Ea era efectiv răsucită ca un titirez de către copii, care strigau cât puteau de tare în mijlocul străzii. Se jucau, se certau și se ascundeau unul de celălalt, folosind-o pa biata mamă la mijloc. Părea a fi o bună mamă. Aflându-se în încurcătură, mama nu știu cum să reacționeze... nici nu știu cum a reacționat pentru că eu, ca trecător, am mers mai departe, ca și cum nu aș fi văzut nimic. Am vrut să o feresc de o privire incomodă... Mamele știu de ce! :)))) Asta pentru că știu ce înseamnă... am trecut mai departe, dar îmi venea să strig: „E OK, nu ești singura!” Am plecat mai departe eu și gândurile mele și am realizat: „Da, Oana, nu ești singura mamă care are nevoie de o pauză! Mai sunt muuuuulte mame ca și tine care sunt uneori copleșite de situație.” De aceea, mesajul pe care vreau să-l transmit aici în acest articol este că „NU EȘTI SINGURA”. Suntem multe ca și tine și te înțelegem. Ia o pauză! Nu te simți vinovată pentru asta, ai nevoie!
Și ca să pun totul într-o formă... figurată... știi cum mă simt eu când fac asta? E ca și când sunt protagonista unui film de acțiune de ultimă generație, dramă și romance, uneori comedie sau chiar tragico-comedie (vezi întâmplarea femeii de mai sus)... Ca și personaj în tot acest amalgam de sentimente și acțiuni... știi ce fac? Iau telecomandă și apăs pe butonul PAUZĂ. Și în această pauză, îmi încarc bateriile ca să pot face toate lucrurile de peste zi...
La tine e telecomanda. Trebuie doar să ai îndrăzneala să apeși butonul...
